vineri, 24 martie 2017

Un triunghi amoros

Un triunghi amoros: Caragiale, Eminescu şi Veronica Micle

Intrăm în „sertarele” lui Caragiale, ca să vă prezentăm omul, aşa cum a fost. E un exerciţiu care se impune – Caragiale merită mai mult decât clişeul „dramaturg de geniu”. Vă invităm, deci, într-o călătorie care-l urmăreşte pe Ion Luca Caragiale de la momentul naşterii sale, în 1852, şi până la sfârşitul vieţii, la Berlin, oraşul în care se exilase voluntar încă din 1904. Scriem despre Caragiale-cel mai cunoscut exponent al boemei bucureştene în anii La Belle Époque, despre Caragiale cel viu şi vesel în prezenţa anturajului său – era un causeur irezistibil, despre Caragiale-proprietarul de cârciumi, despre amorurile sale şi averea moştenită de la Momuloaia; despre procesul de plagiat şi relaţia cu fiul Mateiu; despre viaţă şi despre moarte, căci Caragiale a închis ochii în 1912, înainte ca tăvălugul Primului Război Mondial să facă dispărută lumea pe care o cunoscuse el.
..
La Bucureşti, Eminescu locuia la Slavici, iar la Iaşi îl găzduia Creangă, care-l aştepta cu oala de lut cu sarmale fierbinţi, într-o casă plină cu pisici. (Octav Minar – Simfonie Veneţiană, Romanul unei mari iubiri: Eminescu ).
„Te-am rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care după caracterul tău, trebuie să fie veselă şi luminoasă (…) Nu văd nici o perspectivă a trăi împreună pentru că nu mi s-a oferit nimic la Iaşi pentru a duce o viaţă convenabilă cu tine (…) Tu rămâi în mintea mea şi sufletul meu, visul de aur al vieţii mele” îi scria Eminescu.
Scrisorile lor sunt pline de amintiri vii, jurăminte înflăcărate, învinuiri arzătoare. “Îmi eşti drag, te doresc, m-aş mulţumi să te văd trecând numai o clipă pe stradă, o clipă, numai o clipă. Singura plăcere este să-ţi scriu. O dată ziceai să murim împreună. Ce înseamnă la bărbaţi iubirea? Cuvântul fără sens pentru inima lor!
Iubirea bărbaţilor e o dorinţă ascunsă de a poseda femeia, de a-i banaliza sentimentele, de a face din ea o perversă. Ferice de acea femeie care ştie să utilizeze acele stări sufleteşti ale unui bărbat, care le prevede spre a-l dispreţui după împrejurări, căutând să-şi ferească sufletul de ruină. Femeia în iubire nu trebuie să se călăuzească numai de pornirea instinctivă a sincerităţii.”
În nori de fum, vin roşu şi bun, Eminescu, alături de Caragiale, Slavici şi Grigore Manolescu purtau discuţii toată noaptea. Dimineaţa pleca spre redacţie. Suferea de insomnie, era extenuat, bea multe cafele, nu mânca, avea dureri de cap, era nervos. Face prima criza de nebunie. Prietenii fac chetă şi-l internează în sanatoriu la Viena.
Titu Maiorescu referitor la intentia de cerere in casatorie a lui Eminescu catre Veronica Micle.
Neştiind la ce argument să recurga, dar hotărât să-l împiedice de la un act de nebunie, a recurs la actul nebunesc, şi i-a spus: «Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea de care ştii că ţi-o pricinuişi, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste… n-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. A avut-o şi el. Mi-a mărturisit chiar el.» Parcă îl văd şi acum. Eminescu şi-a dus mâna la gură a zis «Canalia!» Apoi a plecat. Multă vreme nu l-am mai văzut. 

Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/veronica-micle-si-o-iubire-secreta-caragiale-eminescu-despre-nenea-iancu-canalia/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu