vineri, 31 ianuarie 2014

Finlandezii

Cum i-au spus finlandezii “NU!” lui Stalin

autor: FrontPress 01.02.2014

finlandezRăzboiul sovieto-finlandez rămâne şi astăzi una dintre multele lacune din istoria URSS. Făcea parte cucerirea Finlandei dintr-un plan secret al lui Stalin de refacere a Imperiului Rus sau evenimentele din 1939-1940 au fost rezultatul unei comunicări defectuoase între cele două guverne? A sperat Stalin că „aurul baltic” îl va feri de un atac al Germaniei asupra statului pe care îl conducea? Un eşec anunţat pentru Moscova, o pagină de glorie pentru Helsinki – Războiul de iarnă a demonstrat că şi lui Stalin i s-a putut spune „Nu!”.
Renaşterea Imperiului
Nicicând în istoria Rusiei spaţiul, ca idee – forţă, nu a fost atât de important ca în toamna anului 1939, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Dorinţa liderului sovietic de a călca pe urmele înaintaşilor săi „imperialişti” nu era străină de cuvintele pline de însemnătate scrise de Gogol cu un veac în urmă: „Rusia! (…) Ce prevesteşte, oare, acest spaţiu infinit? Şi tu, o Rusia, vei spulbera totul în calea ta, asemenea unei troici pe care nimeni nu o poate depăşi – drumul fumegând, podurile ce murmură sub roţile tale…” (Nikolai V. Gogol, Suflete moarte, 1842). În planurile sovietice imperialismul părea să se confunde cu Realpolitik, având în vedere că „spaţiul” trebuia să îi aducă lui Stalin deopotrivă securitate şi prestigiu. În august 1939, Moscova dorea să îşi menţină aparenţa unui actor internaţional paşnic, direcţiile urmate în politica externă fiind pe deplin motivate de războiul extrem care se prefigura şi de care aceasta dorea să se ţină departe: a) asigurarea securităţii la frontierele vestice ale Uniunii Sovietice, prin crearea unui brâu de securitate şi b) apărarea URSS de o eventuală „încercuire”, fie capitalistă (a democraţiilor occidentale), fie fascistă (Stalin privind alianţa cu Germania doar ca pe o soluţie temporară care îi permitea să tragă de timp pentru a-şi întări frontul intern).
foto_corbis_photoland_images_HU028794Cele două obiective aveau să fie îndeplinite parţial încă din momentul semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 23 august 1939. Ascunzându-se în spatele necesităţii acute de securitate, Stalin putea privi cu încredere către renaşterea Imperiului, un înalt ideal pe care îl va urmări pe tot parcursul „domniei” sale la Kremlin şi care va înspăimânta, pe bună dreptate, tabăra occidentală a Războiului Rece, în a doua jumătate a secolului XX. Prin Pactul de neagresiune sovieto-german, completat prin cele două protocoale adiţionale secrete, Uniunii Sovietice i se confirma supremaţia în statele baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), în jumătatea estică a Poloniei şi asupra Basarabiei. Folosindu-se de strategia securităţii prin teritoriu[1], Stalin câştiga siguranţa frontierelor vestice şi, totodată, posibilitatea reîntregirii „infinitului spaţiu”, un laitmotiv nelipsit din operele clasicilor ruşi. Acordul consfinţea linia frontierei de nord sovieto-germană pe fluviile Narva, Vistula şi San, prin tratatul din septembrie (*Tratatul de prietenie şi delimitare a frontierei) Uniunii Sovietice oferindu-i-se mână liberă în Lituania, în schimbul cedării Germaniei hitleriste a regiunilor poloneze ale Varşoviei şi Lublinului.
Aurul baltic
Invadarea Poloniei de către Wermacht, la 1 septembrie 1939, urmată de intrarea trupelor sovietice în teritoriile estice poloneze două săptămâni mai târziu (17 septembrie), a reprezentat primul pas către îndeplinirea dezideratelor în materie de securitate a puterii sovietice. Victoria rapidă asupra polonezilor a încurajat conducerea de la Kremlin să se îndrepte spre coastele Balticii, ale cărei ape au reprezentat pentru Rusia o adevărată comoară, pentru a-l cita pe Ţarul Ivan al IV-lea, încă din secolul al XV-lea.
Pentru Uniunea Sovietică, aşa cum fusese şi pentru Imperiul Rus până la destrămarea sa, controlul asupra statelor baltice era una dintre necesităţile vitale de securitate şi apărare în faţa unui posibil agresor, care ar fi putut folosi teritoriile ţărilor învecinate pentru a lansa un atac asupra Moscovei. Măcinată de „sentimentul instinctiv de insecuritate”, analizat excelent de George Kennan, Moscova nu a ezitat să impună prin forţă guverne-prietene statului sovietic în Lituania, Letonia şi Estonia. Temându-se de o intervenţie armată sovietică, Estonia, la 23 septembrie 1939, Letonia, la 5 octombrie 1939, şi Lituania, la 11 octombrie 1939, au semnat împreună cu Uniunea Sovietică tratate de asistenţă mutuală, prietenie şi ajutor reciproc, inclusiv militar. Acelaşi scenariu trebuia urmărit şi în cazul Finlandei, a cărei poziţie geostrategică i-ar fi adus lui Stalin siguranţa coastei sudice a Golfului Finic şi o extindere a zonei controlate de flota sovietică în Marea Baltică. Cu puţin timp înainte de începerea negocierilor cu guvernul finlandez, un studiu al Comisiei navale sovietice de război atrăgea atenţia Kremlinului asupra pericolului ca teritoriul Finlandei să devină o bază de atac împotriva Uniunii Sovietice. Deloc surprinzător, având în vedere că Moscova urmărea încă de la venirea la putere a lui Hitler menţinerea Germaniei departe de zona baltică, ofiţerii sovietici nu făceau referire doar la iminenţa unei „încercuiri capitaliste”, ci şi la posibilitatea unui atac coordonat de proaspătul partener german, chiar de pe malul finic al Balticii. Planul pentru o posibilă intervenţie a Armatei Roşii pe teritoriul finlandez fusese conturat – cu trei luni înainte de demararea discuţiilor cu cabinetul lui Kajander! – de B. Shaposhnikov, şeful Statului Major sovietic, sub atenta supraveghere a lui Stalin.
dNegocierile sovieto-finlandeze au început de-abia după intrarea definitivă a Poloniei în sfera de influenţă sovietică (22 septembrie 1939), deşi ambasadorul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen îi propusese vice-comisarului sovietic de la Externe, Vladimir Potiomkin, reluarea discuţiilor între cele două guverne încă de la 11 septembrie. Finlanda nu era în măsură să ducă un război cu o mare putere, asemenea Uniunii Sovietice, considera liderul Kremlinului. Evenimentele din toamna-iarna anului 1939 aveau să îi arate lui Stalin că puterea unui stat nu se măsoară întotdeauna doar în capacitatea militară şi economică, ci şi în „cantitatea” şi „calitatea” sentimentului naţional. „Buturuga mică”, sprijinită de un înflăcărat sentiment finlandez anti-sovietic, avea „să răstoarne carul mare”. De altfel, la sfârşitul războiului cu Finlanda, Stalin s-a convins că cea mai puternică armă împotriva adversarului nu este forţa militară (deşi aceasta este, bineînţeles, decisivă), ci câştigarea suportului maselor, o tactică pe care o va folosi cu succes în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.
Dialogul surzilor
Prima rundă a negocierilor sovieto-finlandeze a fost un real eşec, ambele tabere fiind convinse că nu este timpul concesiilor. În timp ce delegaţia finlandeză, condusă de Juho K. Paasikivi (ambasadorul Finlandei în Suedia) primise instrucţiuni clare de la Ministrul de Externe de la Helsinki, Eljas Erkko, să nu pună în discuţie cedarea de teritorii în Istmul Karelian sau crearea de baze militare sovietice în Insulele Aland şi Suursaari sau în Peninsula Hangö, precum şi refuzul categoric de a semna un tratat de asistenţă mutuală cu Moscova, delegaţia sovietică, aflată sub coordonarea maestrului de ceremonii Stalin, a insistat asupra necesităţilor de securitate ale URSS. Acestea nu puneau în pericol independenţa statului finlandez, susţineau reprezentanţii sovietici, Molotov şi Potiomkin, ci, mai mult, respectau dorinţa Finlandei de a rămâne neutră în prezentul război. Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică nu urmărea o reluare a politicii ţariste şi nici crearea unui nou Ducat al Finlandei, asemenea celui instituit de Alexandru I în timpul Războaielor napoleoniene. Stalin cerea omologilor finlandezi acceptul asupra încheierii unui pact asemenea celor semnate cu Estonia, Lituania şi Letonia, cedarea Insulelor din Golful Finic şi a unor teritorii din Istmul Karelian şi din Peninsula Rîbacii, necesare creării unei zone defensive lărgite în jurul oraşelor-port Leningrad şi Murmansk. Liderul de la Kremlin îşi asigura astfel partenerul de discuţii de bunele sale intenţii: securitatea statului sovietic însemna şi securitatea Finlandei. În pofida faptului că o parte a conducerii de la Helsinki, reprezentată de generalul Mannerheim şi ministrul Comerţului, E. Tanner, considera că unele dintre cererile sovietice sunt îndreptăţite, delegaţia finlandeză nu a acceptat propunerile Moscovei nici în cea de-a doua etapă a negocierilor (21-23 octombrie). Stalin ştia că o invazie a Armatei Roşii i-ar fi adus oprobriul comunităţii internaţionale şi poate implicarea în război, un scenariu pentru care opinia publică sovietică nu era încă pregătită. Liderul autoritar făcuse tot posibilul pentru a crea o imagine a URSS de „campioană a păcii”, imagine care o scutise până acum de o inutilă vărsare de sânge. De aceea, la 23 octombrie Stalin mai făcea o ultimă încercare, propunând delegaţiei finlandeze să accepte concesionarea Peninsulei Hangö şi Rîbacii, în schimbul cedării districtelor kareliene din Repola şi Porajärvi şi a asigurării că numărul trupelor Armatei Roşii dispuse în bazele din Hangö va fi redus . De pe un alt ţărm al Balticii, oficialii finlandezi erau încrezători în forţele proprii, mai ales că rapoartele primite de la serviciile de informaţii înfăţişau o Armată Roşie slab pregătită şi cu moralul scăzut, incapabilă să răspundă idealurilor expansioniste ale Comandantului Suprem, Stalin. Totodată, semnalele primite de la Berlin erau favorabile finlandezilor, Germania trimiţând nave în Golful finic. În acest timp, Kirill Meretskov, Comandantul forţelor militare din Districtul Leningrad – care urma să coordoneze viitorul atac asupra teritoriilor finlandeze – punea la punct ultimele pregătiri pentru invazia sovietică.
În viziunea lui Stalin, forţele corelate ale Armatei Roşii (terestre, aeriene, navale) trebuiau să anihileze rapid armata finlandeză, guvernul de la Helsinki urmând să accepte imediat cererile Moscovei şi, odată cu acestea, controlul politic sovietic. Războiul sovieto-finlandez a început, astfel, având la bază un calcul greşit: pe de o parte, Finlanda nu a crezut nicio clipă că Uniunea Sovietică se va aventura într-un război fără a fi pe deplin pregătită pentru acesta, iar, pe de altă parte, Stalin nu şi-a imaginat niciun moment că armata şi poporul finlandez sunt capabili de o asemenea rezistenţă în faţa colosului sovietic.
Războiul de iarnă: un eşec anunţat?
Oricât de mult şi-ar fi dorit să facă abuz de forţă în cazul Finlandei, Stalin nu şi-a exteriorizat nici de această dată mânia, preferând să dea ţării pe care a condus-o iluzia victimizării. Având în vedere că relaţiile dintre cele două state aflate într-un conflict latent erau încă sub auspiciile unui tratat de non-agresiune semnat în 1932, Armata Roşie nu putea ataca Finlanda fără o denunţare prealabilă a pactului de către URSS. Soluţia era, în acest caz, să îi fabrice Finlandei o imagine a agresorului, care ar fi motivat în ochii opiniei publice ofensiva sovietică. În după-amiaza zilei de 26 noiembrie, „incidentul” necesar punerii în aplicare a planului Kremlinului a avut loc lângă Mainila, o localitate de graniţă din Istmul Karelian. Molotov l-a anunţat pe reprezentantul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen, că forţele finlandeze au atacat baza sovietică, un număr de soldaţi sovietici fiind ucişi. Comisarul sovietic cerea, astfel, ca trupele finlandeze să fie retrase de la graniţă. La 28 octombrie Molotov a anunţat că URSS denunţă tratatul cu Finlanda, având în vedere că aceasta, prin acţiunile recente, punea în pericol siguranţa Leningradului, şi astfel, a întregului teritoriu al Uniunii Sovietice. După nici 48 de ore, Districtul Militar Leningrad primea ordinul de atac, la orele 00:15, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie. „Mergem în Finlanda nu drept combatanţi”, susţinea Meretzkov în comunicatul final adresat trupelor sale înainte de startul ofensivei, „mergem ca prieteni şi ca eliberatori, să scăpăm poporul finlandez din ghearele capitaliştilor şi moşierilor. Noi nu suntem împotriva poporului finlandez, ci împotriva guvernului Kajander-Erkko, care împresoară poporul finlandez şi provoacă războiul cu Uniunea Sovietică”[2].
foto_corbis_photoland_images_NA004385bbAtunci când a decis să recupereze prin forţa armelor ceea ce el considera că era un drept al statului pe care îl conducea, Stalin s-a bazat pe numărul impresionant al soldaţilor Armatei Roşii şi pe superioritatea armamentului de care aceştia dispuneau. A omis să ia în calcul rapoartele nefavorabile, ca acelea care făceau referire la slaba pregătire atât a soldaţilor tineri, cât şi a ofiţerilor nou puşi în funcţii după „reformarea” Armatei, în 1937-1938, în urma căreia alături de mareşalul Tuhacevskii au fost omorâţi, arestaţi sau demişi – în timpul represiunii comandate de Stalin – aproape 40 000 de comandanţi de armată şi până la 3000 de comandanţi de nave. Lipsa de experienţă a ofiţerilor de comandă şi instituirea unui aprig control politic direcţionat de la Kremlin aveau să fie decisive pentru sovietici în Războiul de iarnă. Pe de altă parte, de această dată „victima” nu era tocmai un adversar uşor de învins, în ciuda inferiorităţii numerice (450 000 de soldaţi sovietici împotriva a puţin peste 250 000 de soldaţi finlandezi).
Cel puţin în prima etapă a desfăşurării ostilităţilor, armata finlandeză s-a bucurat de patru avantaje:
a) condiţiile meteorologice, defavorabile Armatei Roşii care nu era pregătită să lupte asemenea finlandezilor în echipamente de zăpadă de camuflaj şi pe schiuri;
b) teatrul de luptă – pădurile acoperite de zăpadă, lipsa drumurilor şi a căilor ferate;
c) susţinerea necondiţionată a întregului popor finlandez şi convingerea acestuia că luptă împotriva unui vechi şi aprig duşman;
d) faptul că oficialii militari finlandezi nu au permis un posibil atac surpriză al sovieticilor, aceştia recurgând la o mobilizare rapidă, încă din timpul negocierilor.
Stalin considera că efortul militar trebuia dublat şi de unul politic, care să contribuie la câştigarea suportului masei populare finlandeze, astfel încât a recurs la crearea unui guvern „popular democratic” , sub conducerea lui Otto Wille Kuusinen, la Terijoki (Zelenogorsk), o localitate de graniţă ocupată de sovietici. La începutul lunii decembrie Molotov a semnat cu nou-înfiinţata Republică Democrată Finlandeză un pact de asistenţă mutuală şi prietenie, prin care Uniunea Sovietică primea un teritoriu din istmul Karelian însumând 4.000 km2, concesionarea peninsulei Hangö şi cedarea insulelelor din Golful Finlandei. În viziunea liderilor de la Kremlin toate acestea urmau să se întâmple în cel mai scurt timp – odată cu acutizarea luptei de clasă din Finlanda şi capitularea armatei „capitaliste”, Republica Democrată Finlandeză trebuia să adopte modelul sovietic şi să acţioneze la ordinele Moscovei.
skiisandgunsFinlanda devine simbolul luptei anti-sovietice: cum i s-a spus „Nu!” lui Stalin
Pe câmpul de luptă şi în casele finlandezilor lupta părea să fie deja câştigată de armata lui Mannerheim. Unul dintre factorii care îi făcea pe finlandezi să fie încrezători în succesul lor era complexul de fortificaţii finlandez (221 de fortificaţii, majoritatea amplasamente de artilerie), cunoscut sub numele de „Linia Mannerheim”. Acesta, departe de a se ridica la standardele Liniei Maginot, acoperea aproximativ 100 kilometri de front, între Golful Finic şi Lacul Ladoga, de-a lungul Istmului Karelian. Având în vedere că încercările iniţiale repetate ale armatelor lui Kliment Voroşilov de a trece peste Linia Mannerheim au cunoscut un eşec umilitor, Stalin începuse, încă de la jumătatea lunii decembrie, să fie îngrijorat, „chiar furios”, îşi aminteşte Hruşciov. În ianuarie 1940, Voroşilov a fost înlocuit cu Şapoşnikov, Comandantul Statului Major al Armatei Roşii şi un om de încredere al lui Stalin. Însă, în pofida reorganizării conducerii armatei, situaţia de pe front nu părea să se îmbunătăţească pentru soldaţii sovietici, care se confruntau cu o nouă problemă: slaba calitate a comunicaţiilor.
Trupele finlandeze, echipate în costume de camuflaj şi beneficiind de un antrenament potrivit pentru o luptă pe schiuri, într-un teritoriu împădurit, câştigaseră deja simpatia opiniei publice internaţionale. În iarna anului 1939, în Finlanda se aflau nu mai puţin de 300 de jurnalişti străini care le vorbeau celor de acasă de brava rezistenţă a tinerilor în alb. Implicarea activă în luptă a populaţiei civile finlandeze împotriva „duşmanului rus (sovietic)”, prin organizaţiile de voluntari – femei şi copii care nu au ezitat să îi susţină pe cei aflaţi pe front prin orice mijloace, inclusiv prin tricotarea de pulovere şi şosete- a reprezentat un alt element care a dus la crearea unei imagini mitice a poporului finlandez. Mica naţiune din Nordul Europei părea că vrea să dea o lecţie tuturor celor ameninţaţi de puterea Imperiului Roşu. Oamenii din întreaga lume aflau acum din presă cum i se poate spune «nu» lui Stalin. După Bătălia de la Suomussalmi (ianuarie 1940), soldată cu distrugerea a două divizii sovietice şi cu izolarea a altor două în zona Lacului Ladoga, la Kremlin situaţia devenea din ce în ce mai tensionată, iar sarcasmul lui Stalin nu putea fi decât semnul disperării: „ Acolo zăpada este adâncă; trupele noastre trebuie să mărşăluiască prin ea”, povestea Stalin, „acolo sunt multe unităţi de ucrainieni. Aceştia întreabă în ucraineană: «Unde sunt aceşti finlandezi?» Deodată, din flanc vine o cascadă de gloanţe. Oamenii noştri sunt la pământ. Finlandezii au ales o tactică de luptă deosebită în pădure: ei se caţără în pini [copaci], se camuflează în spatele crengilor, se îmbracă în haine albe sau costume de camuflaj, şi devin, astfel, complet invizibili. Când oamenii noştri se apropie, aceştia îi împuşcă din copaci. Aceşti trăgători sunt numiţi «cuckoos». Şi, din nou, ucrainienii întreabă – bineînţeles, în ucraineană- «Unde sunt aceşti cuckoos? Unde sunt aceşti cuckoos?»”[3]
Experienţa înfrângerii – cheia succesului URSS din Al Doilea Război Mondial
Sovieticii păreau să înveţe repede din propriile greşeli, astfel încât în februarie s-a hotărât iniţierea unei ofensive puternice în Istmul Karelian, sub coordonarea mareşalului S. K. Timoşenko. Era în joc siguranţa statului sovietic, însăşi existenţa sa, mai ales că Hitler părea să aibă cel mai mult de câştigat de pe urma unei înfrângeri a Armatei Roşii. Cum ar fi putut face faţă Uniunea Sovietică unui atac al Wermacht-ului dacă nu putea învinge o armată de dimensiunile celei finlandeze? Douăzeci şi trei de divizii, echipate cu o artilerie şi tancuri moderne ameninţau acum cele nouă divizii finlandeze din Istmul Karelian. După trei zile, în sfârşit, sovieticii reuşeau să treacă de Linia Mannerheim. Armata finlandeză, slăbită şi lipsită de resursele financiare necesare continuării luptei a trebuit să accepte victoria trupelor sovietice. Având în vedere că ajutorul englez şi francez promis era condiţionat de o posibilă implicare a Finlandei în războiul cu Hitler, guvernul lui Risto Ryti a fost nevoit să încheie o pace defavorabilă statului său, însă fără a-şi „preda” independenţa şi instituţiile democratice. La primele ore ale zilei de 13 martie, Ryti semna tratatul de la Moscova, prin care Finlanda se obliga să cedeze Uniunii Sovietice peninsula Hangö (prin concesionare pentru treizeci de ani), aproape tot teritoriul Istmului Karelian (inclusiv oraşul Vîborg – aproape o zecime din capacitatea sa teritorială şi industrială), partea finlandeză a peninsulei Rîbacii, insulele din Golful Finic (Suursaari, Tytärsaari, Lavansaari și Seiskari), precum şi un teritoriu din regiunea Salla. Uniunea Sovietică îi restituia Finlandei oraşul Petsamo.
Stalin pierduse pentru moment iluzia vechiului Imperiului şi respectul comunităţii internaţionale, dar câştigase, prin acel „nu” categoric al demnităţii, rostit din inima Finlandei, o lecţie extrem de valoroasă – experienţa înfrângerii, cea care va fi decisivă în momentul atacului german surpriză din 22 iunie. De Elena Ioana Secu – Historia

Un banc....


Iubitule, îmi iei alt telefon mobil, te roooog?! - Păi, celălalt ? - Celălalt îmi ia o tabletă!
 

Inventii

"Poporul secuiesc” si “Pamantul secuiesc” – inventii ale extremismului unguresc din Romania!

autor: FrontPress 31.01.2014

secui ND2009, Marsul Noii Drepte din Brasov de 1 Decembrie: Banner cu mesajul “Secuii nu sunt maghiari”
Suntem în 2014. De aproape două decenii nu auzim altceva decât cele două „arii” false şi mincinoase ale extremismului unguresc din România: „Poporul secuiesc” şi „Pământul secuiesc”! Ajunge! Ne-am săturat! Plăsmuiri fariseice, născute din minţi înfierbântate şi spirite machiavelice!
„Popor secuiesc”?… „O grupare etnică” (Ion I. Russu), deznaţionalizată, gălăgioasă, transformată de şovinsimul şi extremismul ungureasc în masă de manevră, folosită împotriva românilor, cu care secuii cei adevăraţi – nu cei maghiarizaţi până-n măduva oaselor, de azi – au avut, de-a lungul vremii, relaţii dintre cele mai apropiate, fiindcă așa „cu secuii avem o simbioză, adecă o viaţă împreună; cu ungurii numai o vecinătate”, cum scria Nicolae Iorga.
„Pământ secuiesc”? Un fel de „insulă a şerpilor” în mijlocul României geografice! „Pământul nostru natal este Pământul Secuiesc”, striga Santha Pal Vilmoş, fost preşedinte al judeţului Harghita. De unde l-or fi adus oare?.. De unde au venit? Greu de spus. Nu ştiu nici acei ,,istorici” care au ,,croit” o „Istorie a Secuilor”! Unde s-au aflat ei până în secolul XII, când au ajuns aici unde se află acum? Nu se ştie! Trecutul lor s-a pierdut în negurile îndepărtate ale istoriei. Dar şi în nişte fantasmagorii născocite de-a lungul vremii, care au la bază inspiraţii cu iz folcloric. Oricum, acela era „pământ secuiesc natal”! În nici un caz nu cel pe care, întâmplător, trăiesc acum.
Cum poate să afirme cineva că „pământul nostru natal este pământul secuiesc”? despre un teritoriu pe care, printr-o conjunctură istorică, secuii s-au aşezat, venind cine ştie de unde? Pe bună dreptate Ion I. Russu afirmă că „secuii nu pot fi consideraţi decât fiind nişte colonişti ai regelui Ungariei, aduşi şi îngrămădiţi peste un substrat de populaţie băştinaşă, rărită din cauza năvălirilor”
„Aduşi şi îngrămădiţi” în partea de est a Ungariei, care şi pe vremea aceea se numea Transilvania şi era voievodat, secuii au fost repede asimilaţi şi în totalitate maghiarizaţi, aşa cum s-a încercat şi cu alte etnii, cu care ungurii s-au aflat în contact. Numai că acelea, având „rădăcini aici”, aşa cum vor să ne înveţe unii, cu referire la secui, fiind cu mult mai numeroase, au fost mai greu „rupte” de la rădăcinile lor etnice, pe câtă vreme secuii, venetici şi puţini, neavând nimic care să-i lege de pământul pe care au ajuns din întâmplare, nici cu neamurile din jurul lor, au fost deznaţionalizaţi rapid, pierzându-şi limba şi toate celelate trăsături. Astfel că azi a apărut o „etnie” nouă, inventată de „cei care s-au căţărat în spatele lor” (a secuilor) şi vorbesc în numele lor: etnia de secui-maghiar!
Deci, extremismul unguresc din România vrea, cu orice preţ, să ne determine să credem că pământul pe care s-au aşezat secuii, este un „pământ natal, secuiesc”, aşa că el nici nu face parte din teritoriul României. Întorcându-ne iarăşi în istorie, la acel secol al XII-lea, când au venit aici secuii, oare chiar nu or fi găsit pe nimeni,?.. Erau nişte pământuri pustii, „pe care ei le-au luat în proprietate”? Istoricul ungur Huszti Andraş ne spune cu totul altceva: „Dacii au fost locuitorii cei mai vechi ai Ardealului, Moldovei şi Munteniei”, scrie el în vol. „Dacia veche şi nouă”. Trebuie să-l credem, nu? Iar urmaşii lor, recunoscuţi de întreaga istorie universală, nu sunt alţii decât românii! Iată ce spune istoricul francez Albert Armand: „Locuitorii pământului românesc au rămas aceiaşi din epoca neolotică până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.
Aşa scrie şi academicianul Simion Mehedinţi: „Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ al Daciei (…) Faţă de toţi vecinii el (poporul român, n.n.) este singurul care nu ştie să fi avut o patrie altundeva decât pe pământul pe care trăieşte azi”. Iar acesta este Pământul românesc! Nu este „pământ natal secuiesc”!
Degeaba unii „istorici”, precum sasul Rősler şi ungurii Hunfalvy, Koracsony şi Raffay, s-au străduit din răsputeri să ne găsescă alte patrii şi să ne inventeze altă istorie. Istoria neamului românesc este una singură. Iar ea porneşte, după cum scrie Nicolae Iorga, de la „tracii care au trăit aici cu mii de ani înaintea altor popoare („băştinaşe”!) şi aceasta ne dă dreptul să ne considerăm noi, românii, singurii şi adevăraţii moştenitori ai acestor locuri”!!!
Dar „pământ natal” are şi semnificaţia de patrie! Iar patria este „oraşul, satul, regiunea în care s-a născut cineva”. Patria mai înseamnă şi „locul natal, locul de baştină al cuiva”. Patria mai este „ţara în care cineva se stabileşte definitiv, fără să-i aparţină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetăşean al ei”. Atunci, pentru generaţiile de ieri şi de azi ale secuilor care au trăit şi care trăiesc în România, care a fost şi care este patria lor? Ar putea răspunde la o asemenea întrebare domnii Tőkes Laszlo, Tamas Sandor, Antal Arpad, Izsak Balazs, Borboly Caba şi alţii? Este România patria lor, sau nu? Or, pentru ei, ca şi pentru alţii de teapa lor, nu România este patria lor, ci „patria noastră mai mică este Ardealul”! Care este atunci patria lor cea mare?
Oricare ar fi răspunsul lor la întrebările de mai sus, adevărul nu este decât unul singur: patria lor şi a tuturor secuilor care trăiesc în Transilvania este România! Fiindcă Transilvania este pământ românesc! „Discutaţi voi cât veţi vroi, domnilor, dar cine oare a creat aspectul eminamente românesc al acestui pământ, cine altul decât poporul românesc”. Aşa scria Milton G.Lehrer. Şi tot el este cel ce precizează: „În viaţa poporului ungar, Transilvania a fost un accident (…). Dacă ungurii ar fi fost mai norocoşi în expediţiile lor în Apus, desigur că niciodată Transilvania nu ar fi ajuns sub stăpânire ungurească. Acesta era Ardealul pentru unguri. Pentru români, în schimb, el era însăşi inima Daciei, prin care pulsa de mii de ani acelaşi sânge”.
Numai că neobosiţii propagandişti ai revizionismului şi iredentismului unguresc nu pot, ori, mai degrabă, nu vor să priceapă toate acestea. Ei continuă să umble cu jalba-n proţap, cum se spune, pe la toate porţile europene spre a-şi găsi aliaţi şi susţinători care să-i creadă că „în Ardeal ungurii sunt loviţi, bătuţi numai pentru naţionalitatea lor”; că „românii au ajuns în Ardeal prin păstoritul de transhumanţă, dar în mod sigur după slavi, iar cele câteva toponime de origine slavă provin de la slavii rămaşi până la venirea românilor”; că „suntem sugrumaţi de 86 de ani (articol scris în 2006,n.n.), uneori mai puternic, alteori mai încet, însă fără întrerupere” etc. De aceea ,,ungurii din Transilvania trebuie să-şi ia soarta în propriile mâini”. Aşadar „sus consângenii mei secui-maghiari! Aruncaţi-vă lanţurile! Să ne opunem cotropitorilor prin toate mijloacele”!
Iată cum, prin asemenea „strigăte de alarmă” „opinia publică occidentală este voit dezinformată de propaganda revizionismului maghiar. Situaţia minorităţii maghiare din România este departe de cea încriminată zilnic de presa şovinistă ungară. Pentru a impresiona străinătatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsă lumină. Ungurii îşi au şcolile lor, bisericile lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor”. Însă tot nemulţumiţi sunt. Cred că le lipseşte un singur lucru: Transilvania! De Ilie Sandru - Ziarul Natiunea

miercuri, 29 ianuarie 2014

Blas Pinar

Blas Pinar, o legenda a nationalismului spaniol, a murit la varsta de 95 de ani

autor: FrontPress 29.01.2014

pinarBlas Pinar, unul dintre simbolurile naţionalismului spaniol, a decedat marţi în locuinţa sa din Madrid, la vârsta de 95 de ani, după o lungă suferinţă.
Scurte repere biografice
Nascut in 22 noiembrie 1918 intr-o familie naionalista catolica, Blas Pinar a fost unul dintre politicienii spanioli care a luptat dintotdeuna pentru a pastra ceea ce poporul sau a castigat in razboiul civil din anii 1930 (cu pretul a sute de mii de morti pe campul de lupta): supravietuirea Spaniei ca stat unitar, traditionalist, sprijinitor al familiei si al tuturor valorilor crestine care de secole au modelat societatea iberica.
28310_380692487123_6955747_nBlas Pinar a fost fiul unui soldat din armata nationalista spaniola ce a salvat Spania de amenintarea sovietica din razboiul civil inceput in 1936. Convins de justetea cruciadei intreprinse de tatal sau si de camarazii acestuia, Blas Pinar s-a dedicat complet pastrarii a ceea ce acestia au obtinut prin jertfa sangelui. Intreaga sa cariera politica a fost orientata spre conservarea structurilor sociale si statale spaniole din anii 1940-1970, din perioada regimului autoritar al generalului Francisco Franco.
In anii 1960, se afla la conducerea Institutului Cultural Spaniol, care era organul de control al burselor dintre universitatile spaniole si cele din America Latina. A fost temporar indepartat din structurile de conducere, din cauza publicarii unui articol ce critica virulent politica externa a SUA, intr-un moment in care Spania era angajata intr-un important efort diplomatic pentru a asigura recunoasterea si sprijinul international pentru regimul generalului Franco. Cu toate acestea, loialitatea sa fata de tara si fata de regim nu au fost diminuate.
In anii ulteriori celui de-al doilea razboi mondial, pe masura ce se intensificau dezbaterile din jurul lui Franco cu privire la modul in care regimul ar trebui adaptat la realitatile politicii mondiale (Germania si Italia fusesera infrante), Pinar se regasea intotdeauna in taberele cele mai conservatoare. Dupa incheierea atributiilor sale la Institutul Cultural, a infiintat revista si editura Fuerza Nueva, care in decursul anilor a devenit o voce a refugiatilor politici din tarile infrante in cel de-al doilea razboi mondial, refugiati care au fost fortati sa caute adapost in Spania. In eforturile sale de a opri destramarea regimului, s-a declarat si a votat impotriva Legii de Reforma Politica. Conform opiniilor sale, aceasta lege reprezenta un pas spre dezintegrare, nu spre reforma. De asemenea, a fost un oponent hotarat al Constitutiei Spaniole din 1978.
Pinar nu a fost niciodata doar un lider politic, el a fost o figura centrala a multiplelor retele nationaliste radicale din Spania. In perioada 1969-1970 a asistat direct Serviciul de Documentare al Guvernului prin lupte de strada impotriva celor ce incercau sa destabilizeze tara si sa submineze regimul traditionalist ce asigura absenta totala a comunismului.
Chiar si dupa moartea generalului Franco in 1975 si dupa liberalizarea scenei politice spaniole, Blas Pinar a ramas credincios crezurilor sale si ale inaintasilor sai. Pana in 1982 a fost membru al parlamentului, insa la presiunile socialistilor, a caror influenta crestea neincetat, a pierdut locul la alegerile din 1982. In 1986, incurajat si de succesele lui Jean Marie Le-Pen din Franta, a infiintat grupul Frontul National, incercand sa reuneasca toate miscarile de orientare traditionalista, carlista (sprijinitorii celeilalte ramuri monarhice) sau conservatoare.
FNBlas Pinar a ramas pana in prezent singurul politician nationalist radical care a intrat in parlamentul din Madrid, dupa ce Spania a revenit la monarhia constitutionala, la mijlocul anilor ’70.
Activitatea lui Blas Pinar contina si in secolul al XXI-lea, prin infiintarea in 2003 a unui nou partid, intitulat Alternativa Nacional, care isi propunea sa readapteze metodele si proiectele generalului Franco la realitatile vremurilor noastre. De pe aceasta pozitie, a construit legaturi cu reprezentanti ai miscarilor nationaliste din Italia si din America Latina, fara a mai avea insa succese electorale. Sursa: FrontPress.ro
blasMadrid 2005: Avocatul Tudor Ionescu, liderul Noii Drepte, alături de Blas Pinar

Scandal sovin

Scandal SOVIN in Israel: Relatia fiului premierului cu o norvegianca ar dauna “puritatii evreiesti”

autor: FrontPress 29.01.2014

tatal si fiulYair şi Benjamin Netanyahu
Israelul este unul dintre cele mai sensibile state din lume când vine vorba de păstrarea identităţii etnice şi religoase a cetăţenilor. Astfel, vestea că Yair Netanyahu, fiul premierului Benjamin Netanyahu, este implicat într-o relaţie cu creştină norvegiancă a dat naştere unui adevărat scandal politic, etnic şi religios în Israel. Afirmaţii şovine au venit în primul rând din partea partidului ultra-religios Shas, de opoziţie. Dar nici rudele sau societatea civilă nu s-au lăsat mai prejos şi au criticat atentatul la “puritatea evreiască”.
Hagai Ben-Artzi, unchiul lui Yair Netanyahu, s-a arătat extrem de jignit de faptul că nepotul său are o relaţie cu o femeie care nu este evreică, scrie publicaţia Times of Israel. “Este ca şi cum ar scuipa pe mormintele bunicului şi a bunicii sale”, a declarat fratele Sarei Netanyahu, soţia premierului, într-un interviu pentru site-ul ultraortodox Kikar HaShabbat, cerând public terminarea relaţiei. ”Este oribil, pur şi simplu oribil. Şi mai este şi fiul premierului. Astfel de lucruri au fost mereu o ameninţare la adresa identităţii evreieşti”, a continuat Hagai Ben-Artzi.
Preşedintele partidului ultraortodox Shas, Aryeh Deri, a declarat la rândul său că este datoria lui Yair să lupte împotriva “asimilării” renunţând la relaţia cu norvegianca şi găsind o parteneră evreică. “Dacă, Doamne fereşte, este adevărat, atunci vai nouă, vai nouă”, a declarat Deri la postul de radio Kol Barama. Acesta a adăugat că relaţia lui Yair nu este o chestiune care ţine strict de de viaţa lui privată, dat fiind că el este “un simbol al evreilor”. “Cunosc oameni care au investit zeci de milioane de dolari, poate mai mult, ca să lupte împotriva asimilării”, a spus Aryeh Deri, citat şi de Jurnalul Naţional.
1Alţi critici acerbi ai relaţiei sunt şi membrii organizaţiei Lehava, al cărei scop este nici mai mult nici mai puţin decât prevenirea căsătoriilor evreilor cu non-evrei. Reprezentanţii organizaţiei au cerut premierului să intervină şi să interzică relaţia dintre cei doi tineri. “Nepoţii tăi, după cum ştii, nu vor fi evrei”, l-a avertizat directorul Lehava, Bentzi Gopshtain, pe Netanyahu, într-o postare pe Facebook.
“Suntem prea nesiguri pe noi. Oamenii trebuie să realizeze că a avea un procent mic de populaţie care se căsătoreşte cu membrii altor comunităţi nu o să ne facă rău”, consideră pe de altă parte sociologul Noah Slepkov. Acesta zice că până acum căsătoriile mixte au fost o problemă doar pentru comunităţile evreieşti din afara Israelului, în special în SUA, unde jumătate dintre evrei se căsătoresc cu non-evrei. În Israel, însă, până acum nu a fost cazul, dat fiind că evreii şi arabii din zonă nu au deloc relaţii cordiale.
Ştirea că Yair Netanyahu, de 23 de ani, este implicat într-o relaţie cu norvegianca Sandra Leikanger, de 25 de ani, a apărut prima dată în ziarul norvegian Dagen. Cei doi s-ar fi întâlnit la Centrul Interdisciplinar din Herzliya, unde ambii sunt studenţi. Mai mult, tânăra face parte dintr-o familie creştină de luterani evanghelici.Sursa: FrontPress.ro
2C

Miting

Miting impotriva legii “antilegionare” initiate de Crin Antonescu

autor: FrontPress 29.01.2014

steag legionarFundaţia Bunavestire şi Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu vor organiza sâmbătă în Bucureşti un miting de protest împotriva proiectului de lege iniţiat de Crin Antonescu, prin care se doreşte interzicerea tuturor organizaţiilor “cu caracter legionar”. Acţiunea va începe la ora 16, în proximitatea fântânii din Piaţa Universităţii.
“O nouă interzicere a lui Eliade, Ţuţea, Cioran, Noica, Bernea. O nouă condamnare a lui Ogoranu, Valeriu Gafencu, părinţilor Justin Pârvu şi Arsenie Papacioc. Proiectul de lege iniţiat de Crin Antonescu, pentru interzicerea manifestărilor legionare, va aduce grave încălcări ale libertăţii de exprimare şi asociere. Operele acestor corifei ai culturii româneşti vor fi din nou interzise. Străzile nu vor mai purta numele lor. Monumentele rezistenţei anticomuniste vor fi demolate. Deţinuţii politici legionari nu vor mai beneficia de Decretul lege 118/1990″, îşi motivează organizatorii iniţiativa inedită.
Deasemenea aceştia au mai anunţat că vor fi aprinse lumânăr “în memoria miilor de legionari victime ale celor 3 dictaturi din secolul trecut”, o aluzie la regimurile Carol al II-lea, cel antonescian şi comunist.
Cu ocazia mitingului va fi lansată oficial şi Asociaţia Noilor Deţinuţi Politici din România. Sursa: FrontPress.ro

marți, 28 ianuarie 2014

Punem punct

Europa pune punct comediei asa-zisului Tinut Secuiesc

autor: FrontPress 29.01.2014

secuiescOrganizațiile reprezentative ale românilor din Covasna, Harghita și Mureș, constituite în Forumul Civic al Românilor salută respingerea de către Comisia Europeană a inițiativelor UDMR și Consiliului Național Secuiesc (CNS) privind autonomia teritorială a „Ținutului secuiesc”. Proiectul maghiar nu are temei juridic în conformitate cu tratatele europene. Scurt pe doi. Cu această rezoluție Europa a pus capac tembelei încercări de revizuire a frontierei interne a României.
Proiectele așa-numitului Consiliu Național Secuiesc și ale U.D.M.R referitoare la obținerea autonomiei „Ținutului Secuiesc”, sunt mult mai vechi. Pretinzând dreptul la autodeterminare a „poporului secuilor” Consiliul Național Secuiesc (CNS) a demarat la începutul anului 2007 un referendum neoficial pe tema autonomiei teritoriale a asa-zisului Ținut Secuiesc. Cetățenii României din județele Harghita, Covasna si Mureș au fost stimulați sa răspundă la întrebarea „Doriți ca Ținutul Secuiesc sa primească statut autonom si localitatea dumneavoastră sa fie parte integranta din acest Ținut?”.
Sfidând autoritatea statului roman, doi parlamentari ai Republicii Ungaria, Ekes Jozsef si Gruber Attila, ai partidului de opoziție FIDESZ, au participat la “referendum” alături de conducerea CNS si împreună cu senatorul UDMR Sogor Csaba si deputatul UDMR Garda Dezso. Asa-zisul referendum s-a încheiat pe 18 februarie. Organizarea plebiscitului neoficial pe tema autonomiei teritoriale a pretinsului Ținut Secuiesc a stârnit protestele organizațiilor societății civile romanești din Harghita si Covasna. Forumul Civic al Românilor din județele Covasna si Harghita, care reunește 13 organizații neguvernamentale afirmă ca acest așa-zis referendum este neconstituțional, deoarece pune in discuție integritatea țării. La scurt timp, Academia Româna și Traian Băsescu au declarat ilegal “referendumul”. De atunci, mizând pe cartea autonomiei, extremiști maghiar ca Sogor Csaba și Laszlo Tokes au ajuns si in Parlamentul European.
Provocarea autonomiei – „frontiera internă”
În decembrie 2010, Consiliul Europei a adoptat metodologia de aplicare a articolului 11 din Tratatul de la Lisabona, referitoare la procedura de aplicare a inițiativelor cetățenești. Conform acestei proceduri, pentru promovarea unei inițiative cetățenești, trebuie strânse 1 milion de semnături din cel puțin 7 țări membre a UE, de la cel puțin 0,2% din populația acestora. Pe această bază, așa-numitul Consiliu Național Secuiesc a inițiat o acțiune strângere de semnături în țările membre ale Uniunii Europene, pentru a elabora la nivelul uniunii norma referitoare la autodeterminarea minorităților, respectiv pentru obținerea autonomiei Ținutului Secuiesc.
Uniunea Europeană are în vedere o „Europă a regiunilor” numai în raport cu politicile de coeziune socială, pe dimensiunile legate de creșterea economică și unificarea statistică a Europei, stabilite prin „Politicile de coeziune pe baza Strategiei de la Lisabona (2007-2013) ale Consiliului Europei din 2007″, respectiv, anterior, prin „Reglementarea 1059 din 2003 a Parlamentului European și a Consiliului Europei din 26 mai 2003, privind entitățile statistice unificate NUTS.
Medievalizarea Europei prin spargerea ei în ducate și principate după criteriul unor națiuni inventate de interesele unor potentați locali este respinsă de instituțiile europene.
În proiectul depus de așa-numitul Consiliu Național Secuiesc (un ONG neînregistrat juridic) se solicită ca: “politica de coeziune a UE ar trebui să acorde o atenție specială regiunilor cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, care sunt diferite de cele din regiunile înconjurătoare. Pentru astfel de regiuni, inclusiv în zonele geografice care nu au competențe administrative, prevenirea limitărilor economice, susținerea de dezvoltare și de conservare a condițiilor de coeziune economică, socială și teritorială trebuie să se facă într-un mod care să asigure continuitatea caracteristicilor specifice. Pentru aceasta, aceste regiuni trebuie să aibă șanse egale de a accesa diverse fonduri UE iar păstrarea caracteristicilor acestora cât și dezvoltarea economică corespunzătoare a acestora trebuie să fie garantată, astfel încât dezvoltarea UE să poată fi susținută prin menținerea diversității sale culturale.”
În proiectul depus de UDMR se face “apel la UE pentru îmbunătățirea protecției persoanelor ce aparțin minorităților naționale și lingvistice și pentru consolidarea diversității culturale și lingvistice în cadrul Uniunii și se solicită Uniunii Europene să adopte un set de acte legislative pentru a îmbunătăți protecția persoanelor aparținând minorităților naționale și lingvistice și pentru consolidarea diversității culturale și lingvistice în cadrul Uniunii. Acestea includ acțiuni de politică în domeniul limbilor regionale și minoritare, educație și cultură, politică regională, participare (spirit civic), egalitate, conținut media audiovizual, și, de asemenea, sprijin regional (de stat)”.
Comisia europeană a demolat toate pseudoargumentele maghiarilor iredentiști
În răspunsul Comisiei Europeane de respingere a proiectului înaintat de C.N.S. se menționează:
“În urma examinării vă informam refuzul Comisiei de a înregistra inițiativa propusă deoarece nu se încadrează în puterile Comisiei de a înainta o propunere legislativă cu scopul implementării Tratatelor. După examinarea prevederilor Tratatelor menționate de dvs. și a altor temeiuri juridice, Comisia a formulat această concluzie:
Obiectivul principal al inițiativei propuse, este de a asigura “egalitatea între regiuni și sustenabilitatea regiunilor culturale”, prin acordarea “atenției deosebite regiunilor cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”. Ați propus Art. 2 și 3 din TEU (Maastricht) împreuna cu Art. 153, 167, 170, 174, 176, 177 și 178 al Tratatului privind Funcționare UE ca bază legală a inițiativei.Pentru a atinge acest obiectiv, precum este descris în cererea pentru înregistrare și în documentul de referință, ați propus ca actualele reguli să includă trei puncte care să:
- Asigure ca statele membre respectă în totalitate obligațiile internaționale privind minoritățile naționale.
- Definească conceptul de regiune “națională”, ca “regiune cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”.
- Identifice regiunile „naționale” fiecare în parte, luând în considerare criteriul în documentele internaționale enumerate, și în special dorința comunităților în cauza. Cu referire la primul punct, niciunul dintre Tratate nu constituie un temei juridic pentru adoptarea unui act juridic ce sa permită verificarea dacă statele membre respectă în totalitate obligațiile internaționale privind minoritățile naționale.
Conform cererii maghiarilor, al doilea și al treilea punct sunt necesare pentru a acorda o atenție deosebită regiunilor în contextul politicii de coeziune a UE. Orice măsură adoptată în bazele legale a politicii de coeziune a Articolelor 177 și 178 TFEU are ca obiectiv doar consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale precum este menționat in Art. 174 TFEU. Promovarea condițiilor minorităților naționale nu poate fi înțeleasă ca ajutor la reducerea “disparităților între gradele de dezvoltare ale regiunilor” și subdezvoltării a anumitor regiuni, precum este menționat în Art. 174(2) TFEU. În acest sens, lista”dezavantajelor” expusă în Articolul 174(3) TFEU, ce determină acordarea unei atenții deosebite asupra unei anumite regiuni este exhaustivă. În consecință, Art. 174, 176, 177 și 178 TFEU nu constituie temeiul juridic pentru adoptarea actului legal propus. În concordanță cu domeniul de activitate, instituțiile Uniunii sunt obligate să respecte “diversitatea culturală și lingvistică” (Art. 3(3) / T. Maastricht) și să stopeze discriminarea bazată pe “apartenența la o minoritate națională”, și astfel, se abțin de la discriminarea pe baza apartenenței la o minoritate națională) (Art. 21(1) / Carta).
Niciuna din aceste prevederi nu constituie o bază legală instituțiilor europene pentru a iniția acțiuni [în spiritul obiectivului CNS, anume al „regiunilor naționale"]. Mai mult, Articolul 2 TUE nu poate fi temeiul juridic pentru propuneri legislative. Nici Art. 153, 167 si 170 TFUE nu constituie temeiul juridic pentru propuneri legislative deoarece nu contribuie la îndeplinirea niciunui obiectiv al politicilor declarate în aceste prevederi”.
În concluzie, Comisia consideră că Tratatele nu conferă temeiul juridice să permită o propunere legislativă cu conținutul cerut de maghiarii iredentiști.
În răspunsul Comisiei Europene la Proiectul înaintat de U.D.M.R. se menționează:
„Comisia a examinat inițiativa propusă pentru a verifica dacă îndeplinește condițiile expuse de mai sus. În urma examinării, vă informam refuzul Comisiei de a înregistra inițiativa propusă deoarece nu se încadrează în puterile Comisiei de a înainta o propunere legislativă cu scopul implementării Tratatelor.
După examinarea prevederilor Tratatelor menționate de dvs. și a altor temeiuri juridice, Comisia a formulat această concluzie:
Principalul obiectiv al inițiativei este adoptarea unui set de reguli de acte juridice de către UE, care să protejeze minoritățile naționale și lingvistice încât să consolideze diversitatea în Uniune. (…) În primul rând, cele două tratate nu conferă o bază legală adoptării unor acte juridice care să promoveze drepturile persoanelor ce aparțin minorităților…Regulamentul privind Inițiativa Cetățenească nu prevede înregistrarea inițiativei doar a unor părți.”
Razboiul logistic desfășurat de Budapesta și Moscova
„Minoritatea maghiara are doua alternative (sic), respectiv revizuirea granițelor sau întreprinderea de masuri de natura sa determine autonomia statala a acestora in Ardeal”, spunea Borbely Imre, la vremea cand era deputat al UDMR in Parlamentul Romaniei. Completându-l, în aceeași perioadă, acum peste un deceniu și jumătate, ministrul de externe al Ungariei, Geza Jeszenski afirma tranșant, răspicat,. obiectivele Budapestei: „Urmărim că Transilvania să devină un spațiu de complementaritate al economiei ungare, iar ca scop politico-strategic, unirea maghiarilor în granițele lor existențe înainte de Trianon. Înființarea Euroregiunii Carpatice reprezintă doar începutul care conturează perspectiva reîntregirii Ungariei Mari, prin măsuri preponderent economice” (Mitocrația imperială. Chestiunea Maghiară. Provocarea autonomiei – frontiera internă. Războiul logistic și „armele” sale în Europa Centrală, pagina 179 – George Roncea – Revista de Sociologie, Geopolitică și Geoistorie – EUXIN, nr 1 – 2/1997).
Enclavizarea si secesiunea minoritatii maghiare, respectiv crearea unei frontiere ungare in interiorul Romaniei, ar putea constitui un model exploziv, un precedent de tip Kosovo intr-un stat al Uniunii Europene, susceptibil a pulveriza stabilitatea intregii Europe. În materialul de analiză realizat cu mai bine de 16 ani în urmă, și rămas nu doar actual ci parcă premonitoriu, arătam că asemănarea amenințării cu secesiunea pe varianta Transnistria, arată conivențe deloc întâmplatoare intre aceste conflicte latente, chestiune ce pune în discuție implicarea Moscovei (și) în lucrăturile maghiare. Implicare ce este evidentă unora și trebuie subliniată pentru a înțelege primejdia focarului de conflict întreținut de forțe de tip asiatic, zonă de unde provin de altfel și ungurii.
Agitația de la Tiraspol și activitatea militară din ce în ce mai vizibilă în ultima vreme pe zona frontierei estice a NATO și a României arată că ne aflăm în preajma unui focar reactivat de Moscova simultan cu frenetica resuscitare a secesionismului maghiar în zona Ardealului de către Budapesta. De George Roncea

Sicrie de plastic


Agenţia pentru Situaţii de Urgenţă din SUA cumpără “sicrie” de plastic în valoare de 1 miliard de dolari, în care ar putea fi incinerate zeci de milioane de persoane! Pentru ce!?

Federal Emergency Management Agency, adică Agenţia Federală de Situaţii de Urgenţă a Statelor Unite, cumpără sicrie de 1 miliard de dolari!, scrie site-ulTellmenow.com. Preşedintele american Obama acţionează din umbră pentru a pregăti o acţiune în cazul în care va apărea o revoltă generală a americanilor, care să ducă la o revoluţie, în acest caz scenariul fiind acela uciderea unei părţi importante din populaţie, pentru înăbuşirea răscoalei. Primul pas al acţiunii ar fi acela de dezarmare a cetăţenilor şi aruncarea lor în centrele de detenţie FEMA; în timpul posibilei revoluţii, mulţi oameni vor muri, atât în lupta civilă cât şi în taberele de concentrare, o circumstanţă inevitabilă pentru care preşedintele Obama se pregăteşte.
De aceea, guvernul Statelor Unite, prin FEMA, a ordonat cumpărarea de sicrie în valoare de 1 miliard de dolari! Ceea ce înseamnă că, pentru FEMA vor fi disponibile numai puţin de 5 milioane de sicrie, în mai multe locaţii de pe teritoriul SUA. Conform proprietarilor de pământ, guvernul deja închiriază diverse locuri din toate statele americane, pe care sunt instalate aceste sicrie.De aceea, guvernul Statelor Unite, prin FEMA, a ordonat cumpărarea de sicrie în valoare de 1 miliard de dolari! Ceea ce înseamnă că, pentru FEMA vor fi disponibile numai puţin de 5 milioane de sicrie, în mai multe locaţii de pe teritoriul SUA. Conform proprietarilor de pământ, guvernul deja închiriază diverse locuri din toate statele americane, pe care sunt instalate aceste sicrie.
Un bărbat a dat peste una din aceste locaţii, observând mai multe sicrie, care nu sunt obişnuite, din lemn, ci simple, din plastic. Ele arată, de fapt, ca nişte lăzi de plastic. Sicriile sunt excesiv de mari pentru o singură persoană, aşa că în ele ar putea să încapă foarte uşor 3 sau 4 cadavre. Containerele de plastic, sub patentul # 5,425,163, “reprezintă containere de incinerare pentru mai multe cadavre” şi care “generează foarte puţină poluare”. Adică, într-un “sicriu” de genul acesta vor putea fi aruncate până la 4 cadavre, care nu vor fi îngropate, ci pur şi simplu arse.

În afară de acestea, Departamentul Securităţii Interne a ordonat deja 14 milioane de saci de cadavre. Ce i-ar împinge pe guvernanţii americani să cumpere sicrie şi saci de cadavre, ca şi cum ar anticipa zeci de milioane de morţi!?


lovendal.ro