sâmbătă, 23 noiembrie 2013

CALEA LEGIONARULUI

Calea legionarului

autor: FrontPress 24.11.2013

caleaA fost odată în vremuri îndepărtate un popor nobil care trăia în Munţii Carpaţi, înfruntând pe acele meleaguri toate năvălirile barbare de-a lungul istoriei. Cu trecerea timpului acest popor s-a desăvârşit în arta războiului, dar o nouă forţă se ridica din întuneric, o forţă a cărei armate nu erau din trup ci din duh şi care au corupt sufletul oamenilor din munţi, transformându-i în sclavi leneşi şi fericiţi. Pentru veacuri poporul a trăit sub influenţa celor trei demoni: unul al suferinţei, unul al fricii şi cel mai teribil dintre toţi, demonul necredinţei şi al deznădejdii.
Cei trei au devenit stăpâni peste regatul din munte, iar oamenii care înainte trăiau cu frică de Dumnezeu au uitat de Părintele lor ceresc şi au renunţat la muncă, la credinţă, la tot ce aveau. Cei care au încercat să rămâne în rânduiala strămoşească au fost hăituiţi şi prin teamă supuşi demonilor, iar preoţii au fost opriţi din rugăciune prin suferinţa provocată de tortură. Sub aceşti trei demoni banul a devenit idolul întregului regat, iar banul era doar la îndemâna celor trei.
Aceştia au deschis porţile regatului unui nou popor venit din ţinuturile îndepărtate ale Orientului. Stăpânind averi nebănuite şi supuşi fiind demonilor aceştia au ajuns în scurt timp domni peste regat, lucrând sub conducerea celor trei duhuri şi transformându-i pe munteni în sclavi, lipsiţi de curaj, de bărbăţie şi de cunoaştere. Văzând aceste lucruri mulţi tineri au căzut în rugăciune, aşteptând un miracol, o cale de a se elibera de sub tiranie.
Unul dintre aceşti tineri, cunoscut ca şi fiul codrului, a decis să-şi părăsească familia şi casa, abandonând viaţa frumoasă şi liniştită de la ţară, ghidat fiind de o voce care-l îndemna să plece spre un sat în care oamenii încă mai se închinau Creatorului, în care tradiţia şi biserica nu au fost date uitării. Ajungând în acel sat tânărul impresionă pe toată lumea prin darul cuvintelor sale, prin frumuseţea trupului său înalt şi prin puritatea sufletului său. Într-o zi de poposire în sat un preot bătrân i se arătă, ştiind că tânărul era ghidat de o voce, şi i-a spus că ceea ce caută el este sângele Domnului, şi că nu va găsi acest lucru decât în templul străbunilor, ascuns în cele mai periculoase locuri ale regatului din munte.
Ghidat de sfaturile bătrânului şi de vocea ce l-a călăuzit şi până atunci tânărul a pornit prin pădure, înarmat doar cu o sabie, în căutarea puterii care-i va elibera poporul. Ajuns la capătul pădurii dă într-o fundătură. În calea sa nu se află decât un munte înalt şi o cărare abruptă. Neştiind ce să facă tânărul se uită în jur, iar la începutul cărării îi apare în faţă un bătrân îmbrăcat într-o simplă robă neagră, sprijinit de un toiag vechi făcut din lemnul unui codru de stejar. Bătrânul îi spune că acesta este Muntele Suferinţei, locul unde odihneşte primul dintre cele trei duhuri necurate care au condus poporul din munte spre dezastrul în care se află şi că dacă doreşte să-şi elibereze poporul va trebui să care asupra sa jugul Mântuitorului care a eliberat întreaga umanitate de sub puterea întunericului.
Auzind aceste cuvinte tânărul porneşte cărare în timp ce bătrânul dispare. La început efortul nu pare prea mare, dar ceva mai târziu urcuşul devine mai greu, suferinţa mai mare, iar sudoarea începe să pice de pe fruntea tânărului. În acel moment duhul suferinţei se arată în faţa tânărului cu chipul său întunecat, purtând o simplă robă neagră. Acesta se apropie de tânăr şi îi şopteşte cuvinte cu vicleşug, îndemnându-l să renunţe, aducându-i aminte ce simplu ar fi să scape acum de toată greutatea şi să se întoarcă acasă, departe de toată suferinţa aceasta. Îi spune că muntele e mare şi înalt, fără sfârşit.
La auzul acestor cuvinte tânărul începe să meargă din nou. De la un timp începe să obosească, puterile par să-l părăsească. Dar privind la dreapta sa vede un izvor limpede, înconjurat de câţiva copaci încă verzi şi de tot felul de vietăţi. Se răcoreşte, se spală pe ochi şi porneşte din nou pe cărare. Trece de jumătate şi acum nu mai vede nici urmă de apă sau de verdeaţă în calea lui, parcă tot muntele ar fi pârjolit. Vede doar piatră şi stâncă. Văzând acestea el îi cere Domnului ajutor să ajungă până sus.
Duhul cel rău se întoarce şi îl întreabă dacă n-ar fi mai bine să-i dea ascultare şi să se întoarcă înapoi. Îl îndeamnă să renunţe la dorul său de patrie, la rege, familie, biserică, oricum nu câştigă nimic pentru sine-şi. Continuându-şi drumul pe stânca goală el se urcă cu nesfârşită credinţă. Din pricina oboselii cade, îşi juleşte mâinile şi din genunchii lui pentru prima dată vede sânge curgând. Asemeni unui viteaz el se înalţă şi porneşte din nou. Mai are puţin. Dar stânca a devenit dreaptă şi colţuroasă, îi curge sânge din piept şi se prelinge pe stânca neândurătoare. Un glas viclean se aude deodată în mintea sa :’’Oare n-ar fi mai bine să mă întorc ?’’. Pare că rămâne pe gânduri, dar un alt glas se aude din vântul care începe să bată, un glas puternic ca un strigăt a milioane de războinici care au căzut luptând de-a lungul veacurilor pentru patrie, îndemându-l să meargă înainte, să nu renunţe.
Cu un ultim efort tânărul ajunge sus la creasta învingătoare, pe vârful muntelui suferinţei, cu sufletul său purificat prin jertfă, plin de fericire şi bucurie. Ajungând în vârf aude un glas plin de milostenie, dragoste şi înţelepciune, acelaşi glas care la îndemânat să pornească în această călătorie: ”Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni pe voi şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră.’’
Tânărul îşi continuă drumul pe cărarea rămasă, în timp ce în urma sa duhul suferinţei dispare în negura întunericului de unde a venit. Nu trece mult şi cărarea ajunge într-o pădure.La intrarea în pădure I se arată un om care îl priveşte atent, în timp ce din pădure se aud urletele unor fiare sălbatice care abia aşteaptă ca cineva să intre acolo pentru a-l sfâşia. Omul, un războinic masiv cu o barbă lungă şi căruntă, cu o privire dură dar plină de înţelepciune, îi spune că aceasta este pădurea fricii, cunoscută şi ca pădurea cu fiare sălbatice. Acesta îi spune tânărului că doar cel viteaz va fi demn să treacă mai departe şi arătând cu mâna în stânga sa îi arată trupurile unor oameni care n-au avut curajul să intre în pădure şi au pierit de bătrâneţe la marginea ei.
Tânărul lipsit de frică se avântură în pădure unde toate fiarele şi stihiile se abat asupra lui. La început pare cuprins de teamă, dar reuşeşte să şi-o învingă rugându-se la Dumnezeu şi astfel îşi continuă drumul nedând atenţie fiarelor. Ajungând la ieşirea din pădure întâlneşte un balaur fioros, cel de-al doilea duh, duhul fricii. Acesta rage odată şi din gura sa iese un foc imens până la cer. Tânărul îşi scoate sabia din teacă şi se închină, făcându-şi semnul crucii. Acesta se ridică şi îl asaltează fără teamă pe balaurul cel temut, retezându-I capul cu o singură lovitură. Trupul balaurului începe să ardă, la fel şi capul, iar acestea dispar în focul din care au fost făurite.
Punându-şi sabia înapoi în teacă tânărul iese din pădure. Continuă să meargă dar în cele din urmă cărarea se pierde iar el trebuie să treacă printr-o mlastină. Pe o bucată de lemn stă scris ‘’Mlastina Deznădejdii’’. Intrând în mlastină pe tânăr îl apucă deznădejdea. Se rătăceşte prin ea şi nu-şi mai găseşte calea. Zile bune doar se învârte prin aceleaşi locuri şi nimic nu-I iese în cale, poate doar cadavrele unor războinici viteji care s-au rătăcit ca el şi s-au înecat în mlastină. În final I se arată şi al treilea duh, cel mai puternic dintre toate, duhul necredinţei, al deznădejdii şi al disperării. Un monstru oribil care nu poate fi descris în cuvinte. Acesta din urmă scoate nişte sunete ciudate care ajung la urechile tânărului sub forma unor cuvinte, îndemnându-l să se deie bătut, să-şi accepte soartă, căci mlastina nu are sfârşit, nici ieşire. Dar tânărul se roagă din nou şi întărit de credinţă porneşte la drum, zicându-şi că indifferent dacă va găsi ieşirea sau nu el va încerca şi îşi va accepta soarta cu credinţă, moment în care duhul dispare în urlete şi lacrimi, iar mlastina pare să se sfârşească.
Ieşind din mlastină tânărul ajunge la mal unde găseşte un templu măreţ, cu turnuri împodobite în aur şi în vârful cărora zace o cruce înconjurată de un cerc. Lumina soarelui să reflectă în cruce, iar prin ea asupra tânărului care păşeşte încet spre porţile templului. Porţile templului se deschid uşor iar tânărul păşeşte înăuntru. Interiorul este întunecat astfel încât nimic nu se vede, dar la fiecare pas câte două torţe se aprind pe ambele părţi ale templului, iar la fiecare torţă se vede o icoană cu chipul unui sfânt martir, părinte sau erou al neamului. Ajungând la sfârşitul coridorului vede cum toată sală se umple de lumină, comori nebănuite zac peste tot în jurul său, ademenindu-l, alături de el scheletele unor oameni care au căzut pradă ispitei finale. În faţa sa se află un altar măreţ, iar pe el un pocal de aur împodobit cu smaralde şi cu diferite cruci stilizate. În dreapta pocalului un tânăr cavaler purtând o mantie albă, o robă de aceeaşi culoare şi o cruce roşie la inimă, în stânga un altul purtând o mantie neagră, o robă de aceeaşi culoare şi o cruce albă pe mijlocul acesteia. Cei doi stau în genunchi cântând ode de laudă privind cu umilinţă spre pocal, iar deasupra pocalului stă Sfântul Arhanghel Mihail, înarmat cu o spadă de foc şi purtând o balanţă care cântăreşte faptele oamenilor.
Arhanghelul îşi îndreaptă privirea spre tânăr şi îi spune că doar cel cu sufletul curat va fi demn să se împărtăşească de sângele Domnului, să guste din Sfântul Graal al vieţii veşnice întru Adevăr. Tânătul păseşte încet înspre altar fiind minunat de frumuseţea pocalului şi când ajunge la acesta se aşează în genunchi ignorând toate bogăţiile din jur. Balanţa din mâna Sfântului Mihail inclină în favoarea tânărului, iar Sfântul Arhanghel îi înmânează pocalul din care tânărul bea sângele eternităţii, al mântuirii, simţind cum toate păcatele îi sunt iertate şi cum sufletul îi este înnobilat. Cei doi cavaleri se ridică iar pe spatele tânărului îi aşează o mantie verde precum fruneze de pe un codru de stejar, pe spatele căreia se află o cruce triplă unită, precum un gard, din care partea de mijloc iese în exterior. În tot acest timp Arhanghelul îi spune că el l-a călăuzit până aici şi că acum s-a împărtăşit cu sângele Mântuitorului şi prin jertfa sa regatul din munţi va fi eliberat de sub robia servitorilor celor trei demoni care au fost înfrânţi. Toată lumina din interior se abate asupra tânărului iar acesta se ridică purtându-şi mantia verde a reânvierii neamului său. Sala întreagă deodată este cuprinsă de sufletele tuturor celor care s-au jertfit în trecut pentru patrie şi credinţă, toţi privind cu încredere la tânărul care a venit aici ca un ţăran şi s-a ridicat ca un ostaş, ca un cavaler. Acesta nu se mai simte singur, ci simpte în el puterea harului divin şi a tuturor jertfitorilor, acum el face parte dintr-o Legiune, unul în toţi şi toţi într-una, Legiunea Sfântului Arhanghel Mihail, pregătit să ducă lupta cea bună. De Alexandru Suditoiu
czc

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu