vineri, 22 februarie 2013

Istoria maghiarilor


Istoria maghiarilor – intre falsuri si adevaruri

autor: FrontPress 23.02.2013
ungurUngurii sunt un popor nomad, ugro-finic, ce trăia în mileniile dinaintea erei noastre în zona munţilor Urali, în Siberia Apuseană, de unde au migrat spre vest, astfel încât pe la 895-896, trecând lanţul Munţilor Carpaţi „descalecă” în Câmpia Panonică, unde găsesc grupuri de populaţie romanică, slavă, avară, aşa cum se menţionează în izvoarele scrise ungureşti. În secolul X, începe sedentarizarea lor, la anul 1.000 are loc creştinarea lor în rit catolic sub Ştefan, care se proclamă rege la 1.001. Regatul Creştin al Ungariei se va caracteriza de-acum înainte printr-o politică de expansiune şi prozelitism catolic.
În incursiunile lor, de după 1.000-1.001, ungurii încep cucerirea sistematică a Câmpiei Vestice, a Banatului şi Transilvaniei, sub regele Ştefan I cel Sfânt. Cucerirea n-a fost uşoară pentru că între Tisa şi Carpaţii Apuseni, au întâmpinat rezistenţa voievodatelor româno-slave din Banat, Bihor-Satmar (Edroiu şi Puşcaş 1995, p. 8-27). Pentru a stăpâni teritoriile ocupate, regalitatea a apelat la populaţii migratoare care să-i apere hotarele, pecenegi, secui şi a recurs la colonizări de populaţie germanică, precum cavalerii teutoni, saşii şi şvabii.
Istoria maghiarilor se împleteşte, pe de o parte, cu cea a secuilor, aduşi în secolul 12 de regii unguri pentru apărarea teritoriilor şi, pe de alta, cu a saşilor, colonişti germani, aduşi din părţile Flandrei, Rinului de Mijloc şi Saxoniei, pentru apărarea graniţelor de sud-est de popoarele migratoare – cumanii şi tătarii – şi pentru consolidarea vieţii economice ca meseriaşi, comercianţi si agricultori – în fapt, grupuri privilegiate, şi mai puţin cu românii, privaţi de drepturi şi trataţi ca servi, săraci, buni numai de plătit taxe şi de muncă.
Magyar_Reiter_2_1La invazia ungurilor din Panonia în Transilvania şi Banat, în societatea românească începuse deja cristalizarea formaţiunilor statale de tip feudal numite cnezate şi voievodate. Gelu, Glad şi Menumorut, „duci” sau conducători ai voievodatelor din Podişul Transilvaniei, din Banat şi Maramureş până la Mureş, şi urmaşii lo,r li s-au opus cu dârzenie, dovadă că invadarea Transilvaniei de către unguri a durat mai bine de trei secole (Ioan N. Ciolan, Constantin Voicu, Mihai Racoviţan, Transilvania – Istorie şi dăinuire românească, Editura Sirius). După moartea regelui Ştefan I, arată autorii de mai sus, profitând de criza internă a regatului, voievodatele româneşti din Transilvania şi Banat îşi recuceresc suveranitatea, astfel că nici un document nu atestă stăpânirea feudalilor unguri asupra Transilvaniei în secolul al XI-lea. Numai pâna în secolul XIII şi începutul secolului XIV reuşeşte regatul ungar să-şi extindă autoritatea politico-administrativă asupra Transilvaniei.
Cu toate vitregiile la care au fost supuşi românii ca populaţie aservită de maghiari, ei, totuşi, au continuat să-şi păstreze modul de viaţă obştească din vechime, cultura spirituală, modul de organizare în instituţii de sorginte romană, cnezate şi voievodate, ca în Ţara Românească şi Moldova, şi să ofere, în consecinţă, cnezi şi voievozi formaţiunilor politice din Transilvania, prin aceasta păstrând în mod esenţial specificul politico-administrativ românesc (Ciolan et al. p. 20-21). Voievodatul Transilvaniei şi-a păstrat autonomia până în 1541, apoi, sub suzeranitate turcească, devine principat autonom ca şi Ţările Române, iar anexat în 1691 împreună cu Ungaria la Imperiul Habsburgic, după învingerea turcilor de către habsburgi, devine mare principat în cadrul Imperiului Habsburgic, până în 1867, când s-a constituit dualismul Austro-Ungar şi a fost înglobat politic şi administrativ în Ungaria.
De la această dată până la 1 Decembrie 1918 şi în perioada horthystă, 1940-1944, împotriva românilor şi românităţii s-au prăvălit cele mai odioase legi şi practici de deznaţionalizare şi exterminare fizică, psihică şi culturală. De la 1 Decembrie 1918, când populaţia din cele trei ţări româneşti şi-a decis prin voinţa liber exprimată un destin istoric unic, fapt decizional istoric şi de rezonanţă internaţională, Transilvania a fost scoasă de sub dominaţia ungară până în 1940. Din 1940-1944 a fost sub barbara dictatură horthyistă, iar după sfârşitul celui de al doilea război mondial a fost realipită la ţara-mamă.
În aceste condiţii, este de la sine înţeles că un contact firesc, intens cu un flux puternic de modele culturale, între cele două populaţii nu se putea înfiripa. El, contactul, nu a fost exclus, a existat, dar plin de sinuozităţi, stări de conflicte latente şi uneori deschise, pentru că raporturile de dominaţie instituite de unguri, impuneau în cele din urmă obligaţii şi datorii, interacţiuni cotidiene de viaţă între oameni, fie ei stăpâni sau servi. Luând în calcul acest adevăr de necontestat, al existenţei reale a unui transfer de valori şi modele culturale de convieţuire de la stăpâni la supuşi, stăpîni care erau însă întotdeauna mult mai puţini decât supuşii, în acelaşi timp, nu putem omite că românii cei mulţi şi statornici în modul lor de viaţă, constituiau mediul integrator, marea masa a băştinaşilor, crescuţi din acel sol, care trăiau după valorile şi cutumele lor indelung fixate şi că în această situaţie, maghiarii stăpâni, dar fără rădăcini în acest pământ, au trebuit să se adapteze modului lor dea a trăi şi de a se purta.
Astfel se confirmă ipoteza, că chiar în condiţii de ostilitate şi profunde diferenţe între diferitele grupuri sociale care trăiesc pe acelaşi teritoriu, un anumit transfer de valori sociale, economice, culturale are loc, pentru că viaţa le impune acest mod de conduită. Această confirmare se reflectă în interferenţele culturale ce au avut loc între români şi maghiari, între români şi maghiarii-secui, mai ales, în limbă, cultură, în idealurile pe care le-au avut şi pentru care adeseori au luptat împreună unii cu alţii.
Buna convieţuire şi contactul armonios între culturi au fost limitate, din raţiuni economice, sociale, culturale la care românii, cu statutul de iobagi, jeleri sau ţărani liberi, cum îi găseşte Ioan Ranca în conscripţiile din Scaunele secuiesti, nu aveau acces. Tensiunile au fost întreţinute, în mod deosebit, şi din cauza concepţiei diametral opuse de a trata şi interpreta istoria de către istoricii maghiari faţă de istoricii români şi străini. Maniera şi tendinţa continuă de a o falsifica în favoarea lor, inventând tot felul de teorii care să le ateste întâietatea şi justeţea actelor istorice reprobabile pe care le-au comis de-a lungul secolelor, îi aşează întotdeauna în afara adevărului istoric şi a cunoaşterii obiective. De Maria Cobianu Băcanu – Romanii, la contactul dintre culturi (Relatii interetnice)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu