miercuri, 24 octombrie 2012

Intre PISTOL si DUMNEZEU


LEGIONARII, intre PISTOL si DUMNEZEU

autor: FrontPress 24.10.2012
Mişcarea legionară a fost cea mai importantă grupare politică dintre cele două războaie mondiale care se revendica de la creştinism. Însă adepţii organizaţiei utilizau asasinatul ca armă politică.
La 24 iunie 1927, Corneliu Codreanu şi câţiva prieteni apropiaţi au fondat, la Iași, Legiunea „Arhanghelul Mihail“. Organizaţia promitea să lupte pentru „renaşterea“ României, bazându-se pe forţa naţiunii „subjugate“ de politicienii lacomi şi pe puterea credinţei în Dumnezeu. Codreanu a ales special ziua de 24 iunie, deoarece se prăznuia naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Denumirea organizaţiei avea de asemenea conotaţii creştine – legionarii pretindeau că erau slujitorii pământeni ai Sfântului Arhanghel Mihail.
Între luptă politică şi misticism
Corneliu Codreanu susţine în scrierile sale că fusese inspirat de arhanghelul Mihail să fondeze Mişcarea legionară. Evenimentul s-ar fi petrecut în toamna anului 1923, pe când se afla la închisoare. Fusese arestat împreună cu un grup de tineri naţionalişti, după ce pregătiseră în secret asasinarea unor demnitari. Aceştia erau acuzaţi că acordaseră drepturi politice evreilor, prin Constituţie. Grupul „complotiştilor“ a fost încarcerat la închisoarea Văcăreşti. Au obţinut dreptul ca în fiecare dimineaţă să se ducă la biserica închisorii. Codreanu susţine că pictura arhanghelului Mihail pe care a zărit-o acolo l-a călăuzit în lupta politică.
În urma procesului, „lotul“ Codreanu a fost achitat. Ulterior, „complotiştii“ au început munca de organizare a tineretului naţionalist. N-a existat niciun moment în activitatea lor în care să nu fie prezentă biserica, prin preoţi sau prin simboluri religioase.
După fondarea Legiunii „Arhanghelul Mihail“ în 1927, Corneliu Codreanu a redactat mai multe texte prin care expunea doctrina sa politică. În broşura „Cărticica şefului de cuib“, fondatorul mişcării susţinea că „legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţa Legiunii“. Această poziţionare pro-creştină a evidenţiat Mişcarea legionară în epocă. În general, grupările de extremă dreapta din Europa nu s-au revendicat de la valorile creştine. Spre exemplu, naziştii lui Hitler au intrat în conflict cu papalitatea.
În schimb, Codreanu a decis ca şedinţele cuiburilor să aibă loc întotdeauna sâmbăta seara, pentru ca legionarii să se roage în ajunul zilei Domnului. Şefii de cuib aveau datoria să-i îndemne pe camarazi să meargă a doua zi la biserică, pentru ca Dumnezeu să le călăuzească săptămâna care urma.
Biserica ortodoxă condamnă crima politică
Biserica ortodoxă a evitat să susţină oficial Mişcarea legionară. Însă clerul, şi mai ales preoţii de ţară, au fost profund atraşi de mesajul creştin al Gărzii de Fier. Corneliu Codreanu a avut o politică benefică de atragere a studenţimii de partea mişcării sale. Foarte receptivi au fost cursanţii de la facultăţile de teologie. Ulterior, ajunşi în parohii, tinerii preoţi transmiteau mesajul extremei drepte.
Capii bisericii nu au reacţionat faţă de Mişcarea legionară decât după asasinarea prim-ministrului Ion-Gheorghe Duca de către un comando al Gărzii de Fier (29 decembrie 1933). Printr-o pastorală din martie 1934, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îşi arăta „îngrijorarea faţă de mentalitatea care domneşte în unele cercuri“. „Tineretul n-are voie să monopolizeze dreptul de a rezolva problemele dificile prin violenţă“, susţinea pastorala.
În lucrarea „Pentru legionari“, Corneliu Codreanu a luat poziţie faţă de acuzaţiile de utilizare a violenţei în bătălia politică. El susţinea că linia bisericii atingea perfectul şi sublimul, fiind idealul oricărei făpturi a lui Dumnezeu. „Noi tindem să ajungem la această linie, atât cât ne permite greutatea păcatelor şi condamnarea la care am fost sortiţi prin păcatul originar“, scria liderul mişcării.
„Căpitanul“ Mişcării legionare avea el însuşi pe conştiinţă o crimă politică. În anul 1924 îl împuşcase mortal pe Constantin Manciu, prefectul poliţiei Iaşi. Codreanu a fost achitat de justiţie, printr-o decizie contestată în epocă. Instanţa a decis că se afla în legitimă apărare.
Constructori şi reparatori de biserici
Conflictul Sfântului Sinod cu Mişcarea legionară nu a durat decât un an. În 1935, un grup de intelectuali, în frunte cu profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, au luat poziție față de pericolul fascist. Forţele conservatoare au reacționat imediat față de „pericolul comunist ateu“. Grupul lui Constantinescu-Iaşi a avut parte de un proces de răsunet la Chişinău. Sentinţa, emisă în martie 1936, i-a condamnat pe „antifascişti“ la diverse pedepse cu închisoarea.
Pe acest fond, Garda de Fier şi-a încălzit relaţiile cu Biserica. Înalţii ierarhi ortodocşi au apreciat taberele de muncă legionare care reparau biserici sau construiau altele noi. Prin strategia voluntariatului, Corneliu Codreanu urmărea să-i educe pe tinerii săi adepţi în doctrina naţionalismului. Pe de altă parte, Mişcarea legionară le arăta românilor că lucra benevol la clădirea unei „Românii noi“.
În slujba crucii, pe frontul din Spania
În vara anului 1936, Mişcarea legionară a stârnit din nou simpatia clerului înalt ortodox. Pe frontul din Spania au plecat şapte legionari, care ar fi urmat să lupte alături de armata lui Franco contra trupelor de stânga. Printre voluntari se afla şi un preot. Propaganda legionară a făcut mare caz datorită contribuţiei pe care o aducea în lupta „crucii“ contra „bolşevismului“.
La începutul anului 1937, doi dintre voluntarii legionari, Ionel Moţa şi Vasile Marin, au fost ucişi în apropierea Madridului. Mişcarea a transformat funeraliile celor doi într-o acţiune de propagandă. Sicriele acestora au fost expuse în toate gările pe unde trecea trenul care i-a adus în ţară. S-au organizat slujbe de pomenire grandioase. La înmormântarea de la Bucureşti au fost prezenţi în fruntea cortegiului 200 de preoţi, conduşi de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Însuşi patriarhul Miron Cristea a trimis condoleanţe pentru jertfa celor doi legionari în slujba crucii.
Ministerul Cultelor a luat poziţie faţă de apropierea Bisericii de legionari. În anul 1937 erau programate alegeri locale şi parlamentare, iar regele Carol al II-lea dorea să preîntâmpine ascensiunea extremei drepte.
Sfântul Sinod a decis în martie 1937 că preoţii nu mai aveau voie să sfinţească steaguri sau alte însemne utilizate în bătălia politică. De asemenea, preoţilor le era interzis să se implice în lupta politică partizană.
Mitropolitul Bălan al Ardealului, susținător al Gărzii de Fier
Nu doar studenții teologi sau preoții de țară au îmbrățișat idealurile Mișcării legionare. La începutul anilor ’30, Garda de Fier a avut un sprijin important din partea mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului.
Apropierea lui Bălan de Mișcarea legionară s-a datorat relației de prietenie dintre mitropolit și preotul Ioan Moța de la Orăștie. Ion Moța era tatăl co-fondatorului Mișcării legionare, Ionel Moța. Preotul Moța a ctitorit în Orăștie și o catedrală ortodoxă, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.
Presă religioasă pro-legionară
Colaborarea lui Nicolae Bălan cu Garda de Fier a fost motiv de gâlceavă în Mitropolia Ardealului. Fondatorul mișcării religioase Oastea Domnului, preotul Iosif Trifa, s-a opus implicării bisericii în politică. El argumenta că legionarii, deși se declarau prin doctrină credincioși, nu ezitau să folosească pistolul pentru a rezolva diferendele politice.
Mitropolitul Bălan a reacționat dur. L-a înlocuit în anul 1930 pe Trifa cu Ioan Moța de la conducerea ziarului „Lumina Satelor“. Publicația era celebră în epocă, fiind editată în tiraj de peste un milion de exemplare de Mitropolia Ardealului. Pretextul înlocuirii preotului Trifa a fost fuziunea ziarului „Libertatea“, editat de Ioan Moța la Orăștie, cu „Lumina Satelor“.
Preotul Ioan Moța a încercat să facă din „Lumina Satelor“ principalul mijloc de propagandă al Gărzii de Fier în Transilvania. Articolele publicate promovau un naționalism exagerat și aveau accente antisemite și anticatolice. În scurt timp, „Lumina Satelor“ a intrat în impas, scăzând drastic numărul abonamentelor. După numai un an, în 1931, „Lumina Satelor“ a ajuns în pragul falimentului. Preotul Ion Moța s-a întors la Orăștie, iar publicația a fost preluată din nou de Iosif Trifa, care a refăcut-o profitabilă.
Biserica și cultul „eroilor legionari“
Nicolae Bălan a avut un rol important și în implicarea bisericii în „cultul eroilor“ Mișcării legionare. În februarie 1937, mitropolitul a condus un sobor de peste 200 de preoți, care i-au condus pe ultimul drum pe Ion I. Moța și Vasile Marin.
Peste trei ani, în 1940, mitropolitul Bălan a fost iarăși în centrul atenției la un eveniment legionar. La 13 septembrie 1940, Garda de Fier a organizat o mare sărbătoare cu ocazia zilei de naștere a lui Corneliu Codreanu. „Căpitanul“ Mișcării legionare fusese asasinat în noiembrie 1938, la ordinul lui Carol al II-lea. Bălan a fost întâmpinat la eveniment cu salut fascist, pomenindu-l în straie de mitropolit pe Codreanu.
Peste câteva luni, la 22 noiembrie 1940, Nicolae Bălan era din nou la București în fruntea unui sobor de preoți cu ocazia unei procesiuni legionare. Prietenul său Ion Moța murise, iar Garda de Fier i-a organizat funeralii cu mare fast, aducându-l și pe mitropolitul Ardealului.
Artizan al desființării Bisericii greco-catolice
Mitropolitul Nicolae Bălan a supraviețuit instaurării comunismului în România. El a fost „iertat“ pentru colaborarea cu Mișcarea legionară deoarece s-a implicat în „unirea“ greco-catolicilor cu Biserica Ortodoxă Română. După moartea patriarhului Nicodim, în februarie 1948, Bălan l-a susținut pe Justinian Marina să desființeze cultul greco-catolic. Astfel, la adunarea de la Blaj din 15 mai 1948, când s-a aniversat revoluția de la 1948, mitropolitul Nicolae Bălan a ținut un discurs în care „chema uniții la ortodoxie“. Gestul lui Bălan a fost condamnat nu doar de greco-catolici, ci și de unii ierarhi ortodocși, cum ar fi episcopul Nicolae Popoviciu. Câteva luni mai târziu, la 1 decembrie 1948, Înaltul Prezidiu al Marii Adunări Naționale a emis un decret prin care biserica greco-catolică fuziona prin absorbție cu cea ortodoxă.
Preoţii legionari, închişi de Carol al II-lea, de Antonescu şi de comunişti
După scoaterea Mişcării legionare în afara legii, în februarie 1938, preoţii legionari au fost victimele campaniei de arestări. Regimul carlist se temea mai ales de potenţialul lor de a-i mobiliza pe legionari, fiindcă se bucurau de prestigiu în comunităţile păstorite.
Clericii au avut parte de clemenţa regimului mai repede decât alte categorii de legionari. La intervenţiile Sfântului Sinod, preoţii care slujeau singuri în parohie au fost lăsaţi să se întoarcă în mijlocul credincioşilor în preajma sărbătorilor religioase de la finalul anului 1938.
Şi Ion Antonescu s-a „războit“ cu preoţii legionari. După „rebeliunea“ din ianuarie 1941, acesta n-a ţinut cont de haina preoţească atunci când a dispus represaliile. Unii clerici au fost iertaţi de puşcărie, fiind trimişi să slujească soldaţilor de pe frontul de Est.
După instaurarea comunismului, preoţii legionari au fost iarăşi victime ale represiunilor, fiind închiși. Regimul le-a acordat o „atenţie“ specială în timpul „reeducărilor“. Având în vedere doctrina oficială atee a statului comunist, preoţii deținuți politici au fost obligaţi să se lepede de Dumnezeu. Ei au fost constrânşi să citească declaraţii de desolidarizare, prin care afirmau: „Organizaţia legionară a fost o şcoală a confuziei mistico-religioase, care a mutilat sufletele tinere şi le-a împiedicat să se dezvolte în mod natural şi armonios. Ea s-a bucurat de sprijinul multor feţe bisericeşti, care vedeau în legiune pe apărătorul propriei lor poziţii lumeşti“. De Ilarion Ţiu – Adevarul
« 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu