duminică, 29 aprilie 2012

Adio libertate ???


Adio libertate? CISPA, ACTA Made in USA

autor: FrontPress 29.04.2012
Proiectul Legii de Colaborare si Protectie in domeniul Cyber-Securitatii (CISPA) a trecut de Camera Reprezentantilor din Statele Unite. Opozantii proiectului considera ca aceasta lege va impune cenzura Internetul. CISPA a primit 248 de voturi pro si 168 de voturi contra, informeaza Wired.
Printre cei care sustin aceasta lege se numara si mari companii IT, precum Microsoft, Facebook, AT&T, Verizon si Oracle.
Actul normativ le va permite furnizorilor de Internet sa ofere informatii legate de abonatii lor celor de la Departamentul de Securitate Interna si Agentia Nationala de Securitate, in cazul in care sunt identificate amenintari in securitatea spatiului cibernetic.
Acestia nu vor mai ascunde identitatea clientilor, atunci cand sunt identificate unele amenintari, care includ virusi sau site-uri de phishing, si nu vor mai avea nevoie de hotarari judecatoresti pentru a oferi acest date autoritatilor americane. De asemenea, furnizorii de servicii de internet vor putea face in mod liber intre ei schimb de informatii.
Criticii acestui proiect sustin ca legislatia americana actuala este atat de vaga, incat aproape orice activitate pe internet ar putea fi monitorizata sau cenzurata in numele cyber-securitatii.
Daca legea va trece si de Senat, Casa Alba va decide daca o va aproba sau o va respinge.
Un alt proiect controversat este si Acordul comercial de combatere a contrafacerii (Anti-Counterfeiting Trade Agreement, ACTA), a carui ratificare a fost suspendata, in februarie, de catre Uniunea Europeana, fiind trimis Curtii Europene de Justitie.
Negociat intre Uniunea Europeana, SUA, Japonia, Canada, Noua Zeelanda, Australia, Singapore, Coreea de Sud, Maroc, Mexic si Elvetia, ACTA urmareste sa combata contrafacerea in sens larg, de la medicamente la filme sau produse muzicale descarcate ilegal de pe Internet.
Inca de la anuntul din ianuarie privind semnarea sa, ACTA a starnit critici dure si chiar proteste in strada. De Constantin Pescaru – Ziare.com
 

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Argentina fara FMI


Argentina, fara FMI, dar cu o crestere economica spectaculoasa si stapana pe resursele sale naturale

autor: FrontPress 28.04.2012
O incitantă incursiune în universul unei ţări aflată într-o o spectaculoasă relansare economică şi într-o efervescentă prezenţă diplomatică, aşa ar putea fi caracterizată expunerea prezentată la Casa Titulescu de către Excelenţa Sa domnul Claudio Perez Paladino, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Argentina, la invitaţia Fundaţiei Europene Titulescu şi a Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale (ADIRI). O ţară pe care distinsul diplomat a caracterizat-o astfel:”Argentina are o populaţie foarte eterogenă alcătuită din mai multe comunităţi etnice şi, cu toate acestea, este o societate orizontală, cu foarte multe oportunităţi şi o mobilitate socială mare”.
Oportunităţi în întâmpinarea cărora a venit proiectul ”Patria Grande”, aşa încât, în prezent, Argentina a devenit un veritabil punct de atracţie pentru locuitorii altor state latino-americane şi chiar ale unor continente îndepărtate. O situaţie pe care autorităţile au ştiut să o fructifice printr-o inteligentă “politică a uşilor deschise”.
Inevitabil, experienţele politice şi economice pe care le-a traversat Argentina în ultimul deceniu, caracterizat ca deceniu al unei autentice renaşteri, au avut ca termen de raportare “groaznicul colaps finaciar” în care ţara ajunsese după ce “a ascultat de sfaturile FMI”. Aşa încât, după un deceniu, se dovedeşte pe deplin că decizia Argentinei de a renunţa la păguboasele sfaturi ale FMI a fost cu adevărat una inspirată şi, mai ales, profitabilă: “Acum, ştim că în anul 2011, ţara noastră a avut o creştere economică spectaculoasă, iar politica sa economică a adus beneficii nu numai statului, ci şi tuturor cetăţenilor săi”, iar conceptul de “echitate şi justiţie socială” s-a dovedit a fi nu doar un simplu slogan propagandistic, ci o normă de conduită pentru statul argentinian.
Printre priorităţile agendei politice şi aconomice ale strategiei relansării, s-a menţionat creşterea exporturilor, la fel ca şi cea a investiţiilor publice. La rândul lor, politicile sociale vizeză redistribuirea avuţiei, creşterea consumului, acestea fiind doar două componente ale proiectului politic al echităţii şi justiţiei sociale.
În ceea ce priveşte stadiul actual şi perspectivele relaţiilor dintre România şi Argentina, începute cu 130 de ani în urmă, acestea au fost caracterizate ca definind “o colaborare bună, fără probleme, care poate fi îmbunătăţită”. În mod special a fost menţionată agricultura ca fiind domeniul în care Argentina are tehnologiile şi know-how-ul necesare pentru a ajuta România.
Nu au fost lăsate în afara discuţiei, aspecte mai sensibile cum ar fi situaţia Insulelor Malvine sau conflictul diplomatic dintre Argentina şi Regatul Unit. După cum era de aşteptat, în cadrul sesiunii de întrebări şi răspunsuri care a urmat expunerii, a revenit intens controversata decizie de naţionalizare a companiei spaniole YPF luată de către statul argentinian. Răspunsul domnului ambasador a fost pe cât de categoric pe atât de expresiv:”Aici vorbim doar despre afaceri. Dacă aţi citit ziarele de astăzi, guvernul spaniol a spus că nu are nici-o problemă dacă va fi plătit preţul corect. Este o chestiune care va fi gestionată de către guvernul argentinian.”
“Pentru Repsol (grupul petrolier spaniol a cărei divizie este YPF n.n.), poate fi doar o afacere. În ultimul an, de la un producător de petrol, Argentina a devenit un importator. Dar pentru noi petrolul este ceva legat de suveranitatea noastră, iar, dacă avem petrol şi trebuie să importăm, atunci e ceva care nu funcţionează cum trebuie. În acelaşi, în contractele de privatizare a companiei se menţionează că statul poate lua compania înapoi, iar Argentina va urma procedurile necesare şi, dacă nu vom putea rezolva problema în mod bilateral, sunt mai multe tribunale la care putem apela.” Concluzia, urmează în mod logic, necesar: “Dacă vorbim despre drepturile noastre şi dacă vorbim despre resursele naturale dece să importăm petrol, dacă avem deja, nu e normal. Aşadar, facem ceea ce trebuie să facem”.
Evocând prima întâlnire pe care a avut-o la începerea mandatului cu “Marele Tit”, domnul ambasador Claudio Perez Paladino, a povestit despre o foaie de hârtie găsită pe biroul său. Erau câteva însemnări ale vizionarului ctitor al diplomaţiei române care se refereau la o întâlnire cu ziarişti din America Latină şi care, poate, i-au fost folositoare şi domniei sale. Aşa după cum, cu siguranţă, câteva dintre ideile şi acţiunile pe care le-a prezentat, ar putea oferi câteva teme de meditaţie diriguitorilor diplomaţiei de la Bucureşti. De Serban Cionoff – Jurnalul National
 

miercuri, 25 aprilie 2012

Dinu Giurescu


Academicianul Dinu Giurescu: “Cind vinzi resursele minerale, stergi o tara de pe harta lumii” (VIDEO)

autor: FrontPress 25.04.2012
Academicianul Dinu C. Giurescu, un neobosit luptator pentru interesele nationale romanesti, considera ca statul roman se apropie de o dezintegrare. Afirmatia se bazeaza pe analiza cunoscutului istoric, aducand ca argument cedarea pe nimic a resurselor naturale si a vinzarii actiunilor statului roman din companii strategice. Iata gandurile academicianului Giurescu:
“Când vinzi resursele minerale, practic falimentezi o ţară şi o ştergi de pe harta lumii. O asemenea vânzare este, alături de regionalizare, cea mai dură lovitură dată integrităţii statului român.
În condiţiile actuale mai ales, când globalizarea şi-a dovedit din plin limitele, când fiecare ţară îşi conservă resursele ca o temelie a existenţei statale, preşedintele, guvernul şi majoritatea parlamentară a României, vor să dea aproape de pomană, bogăţiile ţării. Ce se ascunde în spatele acestor lucruri, lăsăm pe fiecare din dvs. să judecaţi.
În ce stare gravă se găseşte ţara, pe ce mâini a intrat, când personaje importante se transformă în misiţi pentru prăpădirea bogăţiilor României? Ce viitor mai poate avea un asemenea stat?
La acestea se adaugă aşa-zisele privatizări în procente de 10-15-20%: Transelectrica, Transgaz, Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, 3 filiale ale companiei Electrica, Tarom, Salrom, Aeroportul Bucureşti, deocamdată procentele sunt modeste, dar suficiente pentru a extinde aşa-zisele privatizări.
În perspectivă, forţele active ale înstrăinării se repede şi pe alte resurse (vezi Poşta Română, CEC, fondurile de pensii) adică toate acele componente care în fond ţin de siguranţa naţională.
Considerând atare realităţi dacă ele se dezvoltă în continuare putem vedea viitorul României. El este acela al unei colonii. Definiţia coloniei: teritoriu ocupat şi administrat de o naţiune străină şi care este dependent de aceasta pe plan politic, economic, cultural etc. (Dicţionarul Enciclopedic, vol. I, A-C, Editura Enciclopedică, 1993). În această definiţie naţiunea se înlocuieşte cu finanţele internaţionale, inclusiv cu Fondul Monetar Internaţional, cu monopolurile şi companiile internaţionale etc. De Radu Tudor
 

luni, 23 aprilie 2012

Reprezentantul stangii



Reprezentantul stângii caviar din România dă din nou cu mucii în fasole

Victor Ponta, un pionier al PSD cu apucături de șoim al patriei.
Victor Ponta, un pionier al PSD cu apucături de șoim al patriei.
Victor Ponta, acest Che Gargara al “revoluției bunului simț” din România, aflat la shopping la Roma (asta după ce tocmai și-a petrecut Săptămâna Patimilor în Dubai alături de amicul Ghiță Sebastian), l-a adus la numitorul comun al fixației sale anti-Băsescu și pe Nikolas Sarkozy. Preşedintele PSD Victor Ponta a scris pe blogul său că victoria candidatului socialist francez va fi benefică pentru România şi l-a caracterizat pe Nicolas Sarkozy drept “un simbol al politicianului demagog,  populist fără limite, total lipsit de valori şi scrupule, fără o viziune clară şi coerentă, cu grave concepţii autoritare şi antidemocratice, exhibiţionist şi chiar bufon – adică un Băsescu al Franţei”. Decât să se plimbe degeaba prin lume și să trăncănească toată ziua fără rost, mai bine și-ar lua serviciu să poată să-și hrănească familia și din muncă cinstită. Nu c-ar fi el obișnuit cu cinstea… dară-mi-te cu munca!
Oricum, aș zice că este un semn bun pentru Sarkozy – când Tonta l-a lăudat pe Zapatero, acesta a pierdut alegerile în Spania. Apoi Domnul Goe i-a făcut pocinogul și lui Papandreu, lăudându-l – bietul premier al Greciei fiind nevoit să-și dea demisia. Deprecierea fixista a imaginii personale făcute de către Imaturul României ar putea fi procentul necesar ca Sarkozy să recâștige președinția Franței în turul doi.

duminică, 22 aprilie 2012

Joseph Goebbels (1897-1945)


Joseph Goebbels: “Garda de Fier este cea mai importanta miscare a secolului”

autor: FrontPress 22.04.2012
Alexandru M. Frâncu – Mărturii după 70 de ani. O spovedanie tulburătoare: Vreau să vorbesc în cele ce urmează despre Sonderführerul Werner Heydrich, pe care l-am cunoscut la Paris în 1942, în vremea când nemţii ocupau jumătate din Franţa.
Instalaseră în capitala ţării din prima zi de ocupaţie o Propagandaabteilung cu o serie de Propagandastaffel în oraşele mai importante. Cum eram secretarul general al Association des correspondants de presse étrangers à Paris şi cum eram de asemenea singurul din cei 158 de membri care vorbeam germana, şeful secţiei Paris, Dr. Wilhelm Eich, un om cult şi bine crescut, deci fără aroganţa comună neamţului de rând, a pus imediat mâna pe mine, invitându-mă ca traducător la conferinţele de presă oferite ziariştilor străini. Preşedintele nostru era contele Giacomo Antonini, de la Corriere della Sera, vicepreşedinte (până la intrarea Americii în război) Philip Wright Whitcomb, de la Boston Transscript, iar secretar general, subsemnatul.
Serviciul de interpret îl ofeream gratis. Mi-se părea neelegant să iau plată, căci toţi profitam de aceste conferinţe săptămânale, la care apăreau “Nazibonzen” (şefii nazişti), dar nu numai. Astfel mi-a fost dat să-i interpretez pe von Karajan, Ernst Jünger, Mareşalul Rundstedt şi mulţi alţi cetăţeni oneşti. Dar se crease o problemă pentru Dr. Eich, şeful propagandei. Găsea că a mea contribuţie de interpret era utilă, ba chiar foarte utilă, dar nu ştia cum să mă răsplătească. Îmi dădea pachete de ţigări “für deine Rumänen” (pentru românii tăi), sau tichete de alimentaţie (zahăr, pâine, unt, carne) pentru aceiaşi români, dar găsea că nu era suficient. De două ori a reuşit să mă ajute esenţial la eliberarea “secretarului” meu Lică Cracanera, arestat de Gestapo pentru că nu arbora steaua galbenă (a se vedea amintirile mele despre Cioran şi Lică din “Permanenţe” Nr. 9/2011). Eich a făcut un demers curajos, aproape imposibil, pe lângă şeful său, Maiorul Schmidke, un antipatic arogant, dar care totuşi, în faţa cererii noastre, contrar impulsului său natural antisemit, l-a eliberat pe Lică : “Nimm Deinen Juden und geh zum Teufel mit ihm!” (“Ia-ţi evreul şi du-te cu el la dracu’.”) Până la urmă am descoperit împreună, Eich şi cu mine, o manieră de a mă răsplăti fără a-mi angaja responsabilitatea morală: lansarea unui buletin informativ, Information Hebdomadaire, o sinteză a informaţiilor de sursă elveţiană şi americană, oferită nu numai camarazilor mei, corespondenţi străini, ci şi colegilor naţionalişti francezi, în special Robert Brasillach şi Lucien Rebatet, de la Je suis partout.
Dar să revin la Information Hebdomadaire, pe care îl redactam singur, şi pentru care -acum cu toată stima- eram bine plătit. Cine era însărcinat să mă alimenteze cu informaţiile “tabu”, pe care eu trebuia să le cenzurez şi să nu public ceea ce nu era “sănătos” era Sonderführerul Werner Heydrich. Un om fin, discret, aproape tăcut şi foarte timid: era totuşi fratele celebrului măcelar Reinhard Heydrich, asasinul a sute de nenorociţi, lichidat drept represalii la Praga de către patrioţii cehi. Într-o zi de la începutul lui 1942, acest Sonderführer, timid ca de obicei, îmi spune: “Aş vrea să luăm masa împreună”. “Nimic mai uşor: ne întâlnim la Clubul Presei, pe Champs Elysées.” “Nu, vreau la d-ta acasă!” Mi s-a părut bizară dorinţa lui, dar, evident, am acceptat. În ziua stabilită Heydrich se înfăţişează la ora 12 fix. „Am preparat un dejun cu totul special, în onoarea d-tale“. „Ich bin nicht gekommen um zu essen. Ich bin gekommen um zu weinen“ (“N-am venit ca să mănânc. Am venit ca să plâng.“) Şi a izbucnit în lacrimi. „Ştiu că n-ai să mă trădezi. Cu nemţii mei ar fi imposibil…“. Şi printre lacrimi continuă: „Suntem pierduţi! Nu pentru că putem pierde războiul pe care l-am lansat pe două fronturi. Cu geniul nostru militar am putea eventual să-l câştigăm.“ “Ich weine, weil wir unsere Seele beschmutzt und verloren haben!“ („Plâng pentru că ne-am întinat şi ne-am pierdut sufletul!“) „Războiul ar fi mai bine să-l pierdem. Ar fi mai just. E generaţia noastră care trebuie să-şi ispăşească păcatele. Voi nu ştiţi în ce aventură groaznică ne-am angajat. Poate doar bolşevicii să fie tot atât de criminali ca noi. Suntem pierduţi. Şi ce-am făcut cu evreii! Ce facem cu ei încă, în fiecare zi! Cum Dumnezeu ne-a lăsat să cădem atât de jos?”A mai plâns cât a putut. Pe urmă s-a liniştit. I-am spus că nu există nici un pericol de a se afla ce a mărturisit. “Şi chiar dacă s-ar afla şi m-ar lichida – mai bine mor!”.
Bietul Heydrich – nu ştiu ce s-a ales de el, dar s-a simţit vizibil mai bine după spovedanie. Rup acum taina acestei mărturisiri, după şaptezeci de ani. Dar datoram acestui Om, acestui neamţ care cu siguranţă nu era singurul să simtă şi să gândească aşa, îi datoram aceste amintiri cu speranţa ca ele să poată spăla, fie şi numai microscopic, sufletul german de vinovăţia istorică ce apasă asupra lui.
Nu era un păcat pentru noi, românii, de a continua alături de nazişti, în ciuda crimelor lor incomensurabile în oroare? Fapt e că în 1942 eram mult mai puţin informaţi despre ceea ce viitorul va numi holocaust, în schimb ştiam aproape totul despre atrocităţile scelerate ale bolşevicilor stalinişti. Iar ruşii ne atacau şi ne măcelăreau pe noi, românii, după cum s-a văzut şi la ocuparea Basarabiei în 1940.
Tragedia lipsei de suflet. “Cea mai importantă mişcare a secolului” – un ultim colac de salvare?
Cu imensă tristeţe încep aceste pagini în care încerc să reconstruiesc cele trei contacte cu Joseph Goebbels. Era tot la începutul anului 1942, la scurt timp după cele relatate mai sus. Credeam pe atunci că mă aflu în faţa unei mari personalităţi politice la nivel european, Ministrul Propagandei, unul din oamenii cei mai importanţi – al treilea sau al patrulea – din regimul nazist. E ceea ce percepeam în 1942, când războiul Germaniei pe două fronturi nu era încă decis. Dar ceea ce exista complet şi definitiv (o ştim astăzi) era ura a milioane de fiinţe de toate naţionalităţile contra exceselor şi cruzimii anumitor aspecte ale naţional-socialismului german. Doar puţini aliaţi – între care şi noi românii- încercau să le înţeleagă şi, ca atare, să le ierte, în măsura în care aşa ceva ar fi posibil. Probabil că numai Dumnezeu poate să o facă. Eu am fost doar martorul căruia Sonderführerul Werner Heydrich, fratele mult mai celebrului Reinhard Heydrich, a ales să mi se spovedească cu lacrimi, să-şi descarce conştiinţa de povara imensă care o apăsa. Mai departe reproduc relatarea obiectivă a celor trei contacte pe care în 1942 le-am considerat normale: întâlniri între o somitate politică şi un simplu plebeu pus de întâmplare alături de ea, pe care modestul cetăţean de rând care eram n-avea nici voie nici nevoie să le înţeleagă şi să le comenteze.
Azi, în 2012, la vârsta de 98 de ani, în pragul drumului final, îndrăznesc să înţeleg situaţia cu totul altfel: m-am întâlnit de trei ori cu un om care se îneca. Şi care avea slaba speranţă de a fi găsit într-un legionar român un ultim colac de salvare. Lucid, inteligent şi bine informat, în 1942 Goebbels nu mai avea îndoieli despre sfârşitul ce se apropia, inevitabil, neiertător, groaznic. Ca şi Heydrich, de care am amintit, avea nevoie de spovedanie. Dar n-avea cui.
Iată cum am intrat în viaţa lui -cu orbirea de atunci- şi din care am ieşit tot aşa de repede cum am intrat.
Contacte directe am avut trei în două zile de prezenţă. Anul era 1942. Locul: Berlin. Motivul: Goebbels invitase o delegaţie de 22 de membri ai Asociaţiei corespondenţilor de presă străini cu sediul la Paris. Primul contact: prezentarea de către conducătorul nostru, Dr. Wilhelm Eich, Sonderführer la Propagandastaffel Paris, a Asociaţiei noastre ministrului Goebbels. La fiecare jurnalist prezentat, Goebbels îi strângea mâna, zicând “enchanté“. Când a venit rândul meu s-a iluminat imediat şi cu un surâs larg a exclamat: “Rumäne? Das heisst Eiserne Garde!” (“Român? Asta înseamnă Garda de Fier!”), crezând că orice român de vârsta mea trebuia să fie legionar. Cu efuziune a continuat: “Die Eiserne Garde ist die wichtigste Bewegung des Jahrhunderts. Nicht nur politisch, sondern wesentlich geistlich. Die einzige Bewegung die das junge Volk total an sich gewonnen hat. Ein grosser Schritt in Richtung des neuen Menschen.” (“Garda de Fier este cea mai importantă mişcare a secolului. Nu doar din punct de vedere politic, ci mai ales spiritual. Singura mişcare care a cucerit pentru ea întregul tineret. Un mare pas în direcţia omului nou“.) Colegii mei au ascultat uimiţi explozia de entuziasm a ministrului, fără să înţeleagă un cuvânt. Şi s-a trecut la prezentarea următorului coleg, fără niciun comentariu. După o oră de amenităţi fără importanţă, invitaţi la un drink cu fursecuri pe o terasă care domina Berlinul, colegii mei, intimidaţi oarecum de importanţa ministrului, a treia personalitate în stat, s-au limitat a formula întrebări goale, fără niciun risc. Deci nici mersul războiului, nici epuraţia internă (teribila lichidare a evreilor nu ajunsese încă la cunoştinţa noastră, eu o aflasem doar din mărturisirea intimă a lui Heydrich), nici atrocităţile comise de bolşevici, de care eram informaţi, însă asupra cărora nu ni se părea cuvenit să facem vreun comentariu. Cu excepţia unui singur coleg, ziaristul norvegian Hjalmar Elms, membru al unui mic partid naţionalist. (Devenit prieten al meu, salvându-mă în 1944 când Parisul a fost liberat de către americani şi în consecinţă ocupat de furia dezlănţuită a comuniştilor, majoritatea evrei. Elms, cu ajutorul lui Lică Cracanera, m-au scos din Paris, unde eram ameninţat de moarte, şi m-au ascuns la Angers, la castelul baronului de la Paumelière).
Elms, ziarist norvegian cunoscător al limbii germane, i-a pus două întrebări lui Goebbels. Prima, de ce şi-a exprimat părerea că Garda de Fier a românilor era mişcarea cea mai importantă a secolului. Răspunsul lui Goebbels: “pentru că şi-a păstrat sufletul şi religia” (am redat textual). Apoi continuă: “Am citit undeva, mi-se pare în Das Büchlein des Nestführers (Cărticica şefului de cuib), o poziţie doctrinară definitivă a lui Codreanu “der Kapitän”: Legionarul nu cunoaşte ura. Sentimentul ce-l animă exclusiv şi integral este dragostea. Legionarul iubeşte pe toţi semenii săi, indiferent de rasă, neam, religie sau limbă”. Acesta a fost textul citat, “ipsis litteris”, de Goebbels, care avea cunoştinţă sumară de Pentru legionari şi de toată istoria Mişcării, de unde şi entuziasmul lui subit când a aflat că sunt român.
A doua întrebare a lui Elms: “Domnule Ministru, aţi putea să ne daţi o definiţie sumară a naţional-socialismului?” “Da. Nationalsozialismus ist zusammenmarschieren. Naţional-socialismul e a înainta în marş bătut contra militarismului francez, imperialismului britanic şi capitalismului sălbatic.” Am simţit aici delicateţea personală a lui Goebbels (americanul Whitcomb era prezent printre noi), înlocuind expresia “capitalism american” cu formula mai suavă de “capitalism sălbatic”. Cu excepţia acestui stereotip, Goebbels n-a mai citat, în nicio ocazie, numele vreunei naţiuni. “Dar să mergem la principal: cum văd eu, Goebbels, viitorul continentului nostru.” Şi ridicându-se, s-a angajat într-un discurs entuziast de vreo 20 de minute, în care n-a spus niciun cuvânt despre mersul războiului, despre comunism sau Stalin, insistând exclusiv, cu enorm entuziasm, asupra Europei viitoare, în care va exista loc pentru toţi, fără diferenţă de neam, limbă sau religie.
Colegii care n-au înţeles nimic au rămas din nou perplecşi. Şi conducătorul nostru, Dr. Eich, dându-şi seama că nu fusese prevăzut un asemenea moment, a intrat în panică. Venind înspre mine, m-a implorat disperat: “Franco, rette mich! Sag ein paar Worte. Fasse kurz was der Minister gesagt hat. Tu etwas!” (“Frâncu, salvează-mă! Spune câteva cuvinte. Rezumă pe scurt cele spuse de ministru. Fă ceva!”) Nu m-am lăsat rugat. Cum discursul fusese excelent, cu un bogat şir de idei strâns concatenate, în jurul antagonismului naţionalism-internaţionalism, cu schiţarea naşterii omului nou, deja realizată de un tânăr naţionalist european (se referea fără îndoială la Corneliu Zelea Codreanu, dar Goebbels îşi impusese de la început să nu citeze nume), fără niciun efort am pus toată căldura şi tot entuziasmul de care eram capabil în traducerea (de fapt, în reconstituirea) mea franţuzească.
Colegii au aplaudat frenetic. Evident, nu pe mine, ci pe Goebbels. Iar acesta, ridicându-se de pe scaun, s-a îndreptat şontâc către mine. Îmbrăţişându-mă (ceea ce nu prea e un gest nemţesc) mi-a spus: “Niemals, in langen Jahren, hat mich jemand so gut verstanden wie Sie. Sie haben mein ganzes Denken treu und vom Herzen wiedergegeben. Ich wusste nicht, dass ich so gut gesprochen habe…“ (“Niciodată, de-a lungul a mulţi ani, nu m-a înţeles cineva atât de bine ca dvs. Mi-aţi redat întreaga gândire fidel şi din toată inima. Nici n-am ştiut câ am vorbit atât de bine…“) Ultima propoziţie fiind însoţită de un zâmbet. (Aici Goebbels a exagerat. Era normal să vorbească bine. De când intrase în partid, era considerat ca fiind cel mai cult (cu un doctorat în filosofie) şi unul din cei mai străluciţi comunicatori.) M-a chemat a doua zi dimineaţa la Minister.
Privind în urmă, după şaptezeci de ani, pot aprecia mai bine cele trăite atunci. Era o vreme în care legionarii refugiaţi în Germania erau ţinuţi în carantină, pentru a fi ulterior internaţi în lagăre la ordinele lui Hitler şi Himmler, care nu au înţeles câtuşi de puţin esenţa acestei mişcări româneşti. Explozia lui Goebbels, oarecum necontrolată, venea din adâncul inimii lui: insatisfacţia faţă de lipsa de suflet şi de religie a naţional-socialismului, insatisfacţie pe care trebuia s-o păstreze ascunsă: pericol de moarte! Goebbels a fost primul intelectual serios al naţional-socialiştilor. Şi-a luat doctoratul în filosofie şi a simţit că nu-l poate accepta integral pe Hitler. A mers mai departe: în ianuarie 1926, în apartamentul Gauleiterului Rust (Hannover), Goebbels a venit cu o moţiune în care cerea ca “acest mic-burghez Adolf Hitler trebuie să fie eliminat din Partidul Naţional-Socialist”. Mai târziu (1927), meduzat de acelaşi Hitler, îl tratează (în jurnalul său intim) de “geniu irezistibil”. Când Goebbels caracteriza Mişcarea Legionară drept cea mai importantă a secolului, făcea indirect şi o critică a lipsei de suflet şi a neaderenţei la religie a nazismului, fascismului şi a altor mişcări. Curios că Goebbels m-a luat de sigur ca legionar. Pentru el, un român de etatea mea trebuia să fie legionar.
La Ministerul Propagandei, Goebbels, care nu mă cunoscuse decât cu o zi în urmă, mi-a declarat textual: „Te invit să colaborezi cu mine la administrarea Centrului de acţiune pentru viitoarea Europă Unită, nu pentru că am încredere în d-ta, Frâncu, ci în legionarul român care eşti”, oarecum ca să scuze izbucnirea necontrolată a entuziasmului său şi mai ales decizia de a face un colaborator dintr-un tânăr cunoscut de abia o zi. Simţea că puteam să-l consider neserios: că lua hotărâri fără baze concrete. “Nu, nu improvizez. Te cunosc de ani de zile. Nu pe tine, Frâncu, ci pe tine, legionarul. Numai voi, legionarii, sunteţi capabili să vă desprindeţi de bunurile trupeşti. Numai voi, legionarii, sunteţi gata să vă daţi viaţa pentru un ideal, pentru şeful care încorporează acest ideal. Nicăieri în altă parte de lume nu am întâlnit o atât de perfectă simbioză între crez şi realitate. Şi am încredere în Legiune, pentru că nicio altă mişcare nu îşi afirmă sărăcia ca ideal de viaţă şi dragostea, cum ziceţi voi, pentru moartea legionară. Sunt amplu informat despre Mişcarea Legionară şi atribui această postură adoptării creştinismului iniţial, necorupt de trecerea secolelor. Îţi spun asta ca să explic de ce te-am ales pe tine, un străin, şi nu pe vreun tânăr militant nazist. Pentru că noi, ca şi fasciştii, am pierdut contactul intim cu creştinismul. Voi nu.” Din nou, pentru a fugi de realitatea neiertătoare, de anticiparea viitorului, Goebbels, cu optimismul său exagerat, mi-a evocat o imagine solară, aş zice bucolică, a viitorului apropiat. Subliniind figura “omului nou”, despre care – confesa – nu avea o idee definită. “Împreună, reflectând mult şi citind şi mai mult, în germană, franceză, engleză şi alte limbi culte, vom ajunge la noţiunea completă şi definitivă de om nou”. De abia azi, în 2012, înţeleg strădania lui de a descoperi omul viitorului. Nu era căutarea lui definitivă. Era doar un pretext de a fi împreună, de a schimba impresii, şi eventual, până la urmă, să descoperim împreună un modus faciendi pentru un conţinut care ne era încă cu totul necunoscut. Dar mai ales pentru a expulza, a goni, imaginea progresivă de teroare a zilelor ce urmau să vină. Iată ce dorea Goebbels, sprijinindu-se pe omul trimis de Legiune, trimis poate de Dumnezeul copilăriei sale, când mai credea încă în Cel de Sus: eu, omul venind miraculos din inima Legiunii, trebuia să-l salvez, şi, mai ales, să-i salveze copiii. Mi-a căptuşit imediat propunerea şi cu o ofertă concretă: 1000 de mărci pe lună, două camere în Kaiserhof din Berlin (un hotel de prestigiu) şi – surâzând – două secretare: o blondă şi o brunetă.
Din păcate -sau mai degrabă din fericire- n-am acceptat. Eram prins la Paris de revista Propagandei, de funcţiunea mea de tălmaci oficios al conferinţelor de presă, şi de calitatea (o povară) de preşedinte al studenţilor, pentru care aduceam săptămânal bani de la Ambasada noastră pentru a alimenta cantina studenţilor (care funcţiona la Biserică). Modul cum am refuzat a fost cu totul inabil, negândit, brusc. Am făcut-o instinctiv. Trebuia poate să cer un timp pentru a medita. Puteam să imaginez o navetă Paris-Berlin din zece în zece zile, trebuia – mai ales- să găsesc un loc de refugiu pentru copiii lui, să le găsesc o nouă patrie. De exemplu să pregătesc încă din timp intrarea lor în Ţara Bascilor, fie în partea franceză, fie în cea spaniolă. Sau instalarea lor într-o familie de ţărani în Muntenia. Sau încredinţarea lor lui Cracanera, întotdeauna dispus să ajute, pentru instalarea lor printre evreii lui. Sau: adoptarea lor de către mine. Dar cu ce consecinţe şi ce riscuri? N-am făcut nimic, n-am încercat nimic, n-am imaginat nimic. Goebbels, în visul său utopic, aştepta ceva de la trimisul Legiunii. N-am fost capabil să întrevăd nicio ieşire. Dacă aş fi acceptat să “lucrez” cu el, copiii lui ar fi putut fi poate salvaţi. Dar de data asta nu cad eu în utopie?
Aceasta era misiunea ce mi-o atribuia ca omul disperat, care descoperă “forţe divine” de care să se anine. Goebbels descoperea în mine un element trimis de sus, ca să-i servească de sprijin şi să-l salveze. Aşa văd situaţia astăzi. În 1942 era vorba în realitate de o victimă care se îneca. Spre orice latură privea, găsea porţi şi ferestre închise. Pentru el, în Germania nu mai era ieşire. Doar un trimis al Legiunii – la ananghie suntem dispuşi să credem în miracole – putea întruchipa minunea venind din afară, de la Garda de Fier a îndepărtatei Românii.
Iată de ce, când cu menajamente i-am spus că din păcate nu pot accepta oferta lui, s-a schimbat la faţă, şi-a pierdut surâsul şi a spus “Schade” (păcat). Ca şi cum dintr-o dată i s-ar fi năruit castelul construit prea repede şi fără altă bază decât credinţa.
Nu a schiţat nicio tentativă de a-mi schimba decizia. A avut senzaţia că ultimul colac de salvare se pierduse definitiv. El, omul atât de inventiv, n-a reuşit să-şi imagineze nicio soluţie. L-am lăsat cu o profundă decepţie, eu însumi ieşind profund deprimat şi nefericit. Dar mă simţeam zdrobit, nu de drama lui, pe care în 1942 nu o intuiam încă, ci de greutatea enormă a misiunii atribuite, pe care o consideram peste măsurile mele. Probabil că nu se putea face nimic. Eu nu aş fi fost decât un simplu pai, de care Goebbels, în căutarea sufletului lipsă al naţional-socialismului, încerca să se agaţe cu disperarea celui care se îneacă. Visul lui despre Europa viitorului, a tuturor naţionalităţilor, avea să se spulbere în curând. Cursul naţional-socialismului înspre catastrofă devenise ireversibil. Legionarii din Germania, trataţi încă de la început cu răceală, cu statut de prizonieri politici, aveau să fie în curând închişi în lagăre de concentrare şi eliberaţi doar după 23 August 1944, pentru a participa la lupta contra comunismului în numele ţării lor. Goebbels a intuit încă din acel moment în care ne-am întâlnit, în 1942, că lipsa de suflet a naţional-socialismului avea să se încheie într-o tragedie. Cu toate că şi-a dat seama de acest lucru, el nu avea de ales decât să-şi urmeze destinul până la capăt: soarta lui era oricum pecetluită. Trei ani mai târziu, în 1945, la apropierea trupelor bolşevice de Berlin, Goebbels, poate singurul înalt demnitar care nu participase în niciun fel la crimele naziste şi care a deplâns din tot sufletul monstruoasa “soluţie” a problemei evreieşti, a tras totuşi concluzia de onoare: sinuciderea, împreună cu întreaga sa familie.
Cuvintele pe care mi le-a adresat în cadrul întâlnirilor noastre au fost în felul lor tot o spovedanie, dar şi un avertisment: indiferent cât de mare este puterea militară şi politică a unui regim la un moment dat, lipsa sa de suflet şi de dragoste nu-l poate face să dăinuiască în istorie. Sfârşitul va fi întotdeauna o tragedie cumplită. De Alexandru Mateescu Frâncu – Rio de Janeiro, Martie 2012 - Revista Permanente

vineri, 20 aprilie 2012

Satana ne fura si WC-ul de sub noi


In aceste vremuri grele, numai cei cu nervii tari resista. Daca unii inebunesc este bine ca, nu mai inteleg ce se intampla in jurul lor, cu ei. Dar daca mor este si mai bine pentru ca ies din sistem.
Cand vad debandada introdusa cu buna stiinta de primul betiv al tarii, ma gandesc cat de important este votul si mai ales votantii.
Mai ales ma gandesc daca si cand, se vor pune toate lucrurile la punct in tara asta. Caci si daca ar fi venit diavolul si nu ar fi reusit sa ravasasca  in toate domeniile, tara noastra in asa hal. Cand vede primul  betiv al tarii ce a facut si face in continuare cred ca isi spune "intarata-i Drace ca si mie imi place".
Dar noi cei multi, suferim si pentru voturile unor analfabeti prostanaci sau tigani, care s-au bucurat la o galeata goala si care s-au amuzat la cuvintele  unui alcoolic,  acum noi platim cu totii.
Caci singurul lucru de care s-a tinut de cuvant a fost : "I-am ciuruit " si asa a fost ne-a ciuruit pe toti.
Acum ne uitam prostiti la felul cum se nenoroceste o tara, se fura  bogatiile ei  mai ales in ultimii 3 ani si acum  cand mancatorii de cacat vorbesc la tv. despre  lege si despre cum sa salvam sanatatea, invatamantul si hotii  din grupul mafiot care ne conduce, fura de frica mortii tot, tot, tot si rad de imbecilii care  ne tin in fata televizioarelor prizonierii prostiilor lor. Am zis ca la infractiune nu se raspunde decat cu puscaria, nu cu  despicat legea in 4.
Vedeti ce se intampla cu pensionarii(si eu sunt pensionara). Si ce curajosi sunt. Spun ca vin la Bucuresti cu topoare, furci, cu tot ce vor apuca in mana. Sa luam exemplu de la ei.
Mafiotii fara scrupule ne fura si wc.-ul de sub noi. Mereu am zis Legea Talionului. Dinte pentru dinte. Nu mai avem timp de pierdut. Curaj ! Puterea este numai in noi. Sa fim uniti. Sunt alaturi de voi !!!!

joi, 19 aprilie 2012

Ofiter britanic acuzat

Ofiter britanic acuzat de proferare de “insulte rasiste” la adresa unui tanar de culoare

autor: FrontPress 19.04.2012
Un ofiţer al  Scotland Yard, care a fost înregistrat vara trecută cu telefonul mobil în timp ce i se adresa unui bărbat de culoare într-o dubă de poliţie, a fost acuzat oficial de ofensă adusă ordinii publice cu circumstanţe agravante.
Alex MacFarlane a fost înregistrat în luna august în timp ce i se adresa lui  Mauro Demetrio, de 21 de ani, care fusese arestat la doar câteva zile după revoltele rasiale care au zguduit Marea Britanie.
“Problema ta este că vei fi mereu o cioară. Asta e problema ta”, a spus poliţistul din districtul estic al Londrei.  Mauro Demetrio susţine că s-a simţit “ca un animal” şi în plus acuză poliţiştii şi de abuzuri fizice.
Iniţial poliţistul nu a fost pus sub acuzare dar avocatul tânărului a făcut presiuni iar procuratura a revenit asupra deciziei. Procuroarea Alison Saunders a declarat că regretă decizia iniţială şi că acum “sunt suficiente dovezi” pentru ca poliţistul să fie acuzat oficial. Sursa: FrontPress.ro
 

miercuri, 18 aprilie 2012

Zboruri anulate

Mai multe zboruri anulate pentru a impiedica protestatarii propalestinieni sa aterizeze in Israel

autor: FrontPress 17.04.2012
Mai multe zboruri europene spre Israel, inclusiv rezervări ale companiilor Air France, Lufthansa,  Swissair  sau SN Brussels, au fost anulate pentru a împiedica mai mulţi activişti să participe la campania “Bine ai venit în Palestina”, programată să se desfăşoare pentru al treilea an consecutiv în Cisiordania. În prealabil Israelul avertizase că va interzice intrarea în ţară a circa 2.000 de militanţi din 15 state.
Duminică dimineaţa circa 60 de belgieni şi 40 de francezi ar fi trebuit să plece de pe aeroportul din Bruxelles cu destinaţia Tel Aviv. Supăraţi că au fost împiedicaţi să efectueze călătoria aceştia au protestat în aeroport, câteva persoane fiind reţinute de poliţie pentru scurt timp.
“Conform prevederilor Convenţiei de la Chicago, Air France refuză îmbarcarea pasagerilor neacceptaţi de Israel”, a declarat un purtător de cuvânt al companiei franceze. Deasemenea compania germană  Lufthansa anunţase încă de vineri anularea unor bilete spre Israel. O decizie similară a fost luată sâmbătă şi de britanicii de la easyJet care şi-au anunţat clineţii că au fost nevoiţi să le anuleze rezervările din cauza cererii Serviciului pentru imigraţie din Israel.
Ministrul israelian al transporturilor, Israel Katz, a declarat că ţara sa nu poate primi “scandalagii”. În plus, activiştii au fost ironizaţi şi printr-o scrisoare a guvernului sionist prin care sunt îndemnaţi să protesteze împotriva Siriei, Iranului sau a guvernării Hamas din Fâşia Gaza, în loc să critice “Israelul, singura democraţie din Orientul Mijlociu”. Sursa: FrontPress.ro

luni, 16 aprilie 2012

Nobuo Fujita

Nobuo Fujita – samuraiul care a bombardat SUA

autor: FrontPress 17.04.2012
Bombardamentele americane asupra Japoniei din decursul celui de-al Doilea Război Mondial au intrat în paginile de istorie universală. S-au scris mii de analize, cărţi, articole, s-au făcut nenumărate filme de gen care aduc în scenă loviturile aeriene americane în Ţara Soarelui Răsare. Cu toate acestea, nu se ştie mai nimic despre singura lovitură aeriană a Japoniei asupra Statelor Unite. Misiunea pilotului imperial Nobuo Fujita se constituie, aşadar, într-unul dintre cele mai interesante episoade ale ultimului Război Mondial.
Samuraiul care a devenit pilot
Cel care avea să fie singurul pilot militar din cadrul Axei care a avut o misiune de război în spaţiul aerian continental american s-a născut şi a fost educat sub principiile dure şi austere ale unei familii tradiţionale de samurai, cu o vechime verificabilă de peste 400 ani.
Nobuo Fujita a văzut lumina zilei în anul 1911. A primit o educaţie complexă, de tip tradiţional-modernist, cu iz militarist, în spiritul şi atmosfera care domneau în acele vremuri în Imperiul Nipon. În anul 1932, Fujita a intrat în Marina Imperială Japoneză, iar un an mai târziu îşi servea patria ca pilot în aviaţia de vânătoare şi bombardament.
Apariţia sa în istorie s-a datorat urmărilor devastatorului bombardament al bazei americane de la Pearl Harbor.
Misiunea sa a fost într-atât de secretă, încât s-a dovedit a fi o surpriză totală pentru serviciile militare de informaţii ale SUA. Strategia de atunci a Japoniei era aceea de a produce pagube îndeajuns de importante pe teritoriul american, astfel încât Washington-ul să-şi retragă flota din Pacificul de Vest, de aici rezultând o reducere a presiunii exercitate de aceasta asupra Marinei Imperiale.
Dintre miile de piloţi niponi antrenaţi pentru un eventual ultim zbor, conducătorii din Tokyo l-au selectat pe Nobuo Fujita. Pregătirea sa, educaţia, spiritul şi mai ales rezultatele obţinute în duelurile aeriene câştigate l-au recomandat a fi cel mai potrivit om pentru o astfel de misiune neobişnuită.
În timpul raidului aerian de la Pearl Harbor, Fujita era detaşat la bordul submarinului nipon I-25. În acele momente, submarinul I-25 era acompaniat de alte trei submarine şi patrula în apele de adâncime situate la o distanţă de 193 kilometri nord de Insula Oahu din Arhipelagul Hawaii. Avionul pilotat de Fujita, un Yokosuka E14Y, poreclit “Glen” de piloţii americani, nu funcţiona bine şi era în reparaţii. Acesta este motivul pentru care Fujita nu a participat la misiunile de recunoaştere aeriană de dinaintea raidului din Pearl Harbor.
Imediat după bombardament, submarinul şi-a început patrulările în dreptul coastei de vest a SUA, fiind acompaniat în această misiune de către alte opt submarine militare.
Cei nouă monştri subacvatici din oţel au scufundat câteva vase comerciale americane, înainte de a-şi termina misiunea şi de a se întoarce la baza lor din Atolul Kwajelein, Insulele Marshall. Era data de 11 ianuarie 1942 şi submarinele sosiseră aici pentru plinul de combustibil. După o serie de câteva misiuni de recunoaştere în apele teritoriale ale Australiei şi Noiii Zeelande, în apropierea oraşelor Sidney, Melbourne, Hobart, Wellington şi Auckland, avionul lui Fujita era gata să reintre în luptă.
Pe data de 17 februarie 1942, Nobuo Fujita s-a urcat în al său “Glen” pentru un zbor de recunoaştere asupra bazei aeriene din Sidney. În aceeaşi zi, Fujita s-a întors cu hidroavionul său pe I-25, aparatul de zbor fiind demontat şi depozitat în interiorul submarinului. După o altă serie de zboruri în Pacificul de sud, Fujita a primit ordinul de a se întoarce la baza din Atolul Kwajelein, pentru a se pregăti de o nouă misiune.
De data aceasta, Fujita a fost trimis în nordul Pacificului, în apropierea Insulei Kodiak, pentru un zbor de recunoaştere în eventualitatea unei invazii nipone a Insulelor Aleutine.
Bombardarea SUA
Spirit vizionar, dotat cu o remarcabilă inteligenţă nativă, Fujita a sugerat superiorilor săi ideea construirii unor submarine unice, care să adăpostească la bord cât mai multe hidroavioane specializate în misiuni de recunoaştere şi bombardament. Astfel, forţele militare nipone ar fi putut ataca strategicul canal Panama, precum şi numeroase obiective civile şi militare de pe teritoriul american. Oricât de nebunească ar părea viziunea lui Fujita, ea ar fi fost singura cu sorţi de izbândă, ţinând cont că orice portavion nipon care ar fi încercat să de apropie de SUA ar fi fost identificat şi scufundat cu mult timp înainte ca vreun avion nipon să apuce să decoleze.
Pe data de 9 septembrie 1942, ora 06:00, submarinul I-25 se afla în apele teritoriale care scăldau graniţa statelor americane Oregon şi California. În acel moment, de pe submarin se ridica avionul în care se afla pilotul Nobuo Fujita, asistat de colegul său Okuda Shoji.
Avionul Yokosuka E14Y mai purta o greutate suplimentară de 154 kilograme, care consta în două bombe incendiare. Misiunea lui Fujita consta în lansarea celor două bombe cu scopul provocării unui uriaş incendiu în pădurile din zonă. Superiorii lui Fujita sperau ca focul să cuprindă toate pădurile şi fabricile din regiune, provocând astfel panică şi disperare în rândul populaţiei civile americane. Fujita a aruncat una dintre bombe pe Muntele Emily, din statul Oregon. (Evenimentul a rămas cunoscut sub denumirea de bombardamentul de la Wheeler Ridge, după numele unei mici localităţi aflate în apropiere de Muntele Emily, dar în statul vecin, California.) Nu se ştie nici în prezent unde a căzut cea de-a doua bombă, iar specialiştii presupun că aceasta nu a explodat la impactul cu solul. Bomba care a căzut la pe Muntele Emily a provocat un incendiu de mici proporţii, pe care autorităţile din cadrul U.S. Forest Service au putut să-l stingă fără probleme. Ploaia abundentă din noaptea de dinaintea raidului lui Fujita a jucat de asemenea un rol important în atenuarea şi stingerea incendiului.
Avionul nipon a fost reperat iniţial de către Howard Gardner şi Bob Larson, doi localnici care observau împrejurimile dintr-un turn de incendiu situat în interiorul graniţelor Pădurii Naţionale Siskiyou. Un număr relativ mare de localnici au auzit şi văzut, de asemenea, avionul ostil, în timp ce Fujita a traversat dus-întors cerul de deasupra localităţii Brookings.
După încheierea misiunii de bombardament şi întoarcerea lui Fujita pe I-25, submarinul nipon a fost reperat şi atacat instantaneu de către avioanele din cadrul USAF.
În replică, niponii au intrat în imersiune completă, coborând cu submarinul la mare adâncime pe fundul oceanului, în apropiere de Port Orford. Atacul aviaţiei americane a provocat doar pagube minore submarinului, astfel încât temerarul Fujita a pornit într-o nouă misiune de bombardament pe teritoriul american. Samuraiul zburător şi-a îndreptat avionul înspre Cape Blanco Light şi, după 90 de minute de zbor spre est, şi-a aruncat bombele care au produs unele incendii. Din fericire pentru americani, bombele au căzut într-o zonă izolată, nelocuită, fără vegetaţie.
Mai mult noroc a avut submarinul, care a reuşit să torpileze şi să scufunde navele militare SS Camden şi SS Larry Doherty, după care niponii au luat decizia de a se întoarce acasă. Pe drumul său spre Japonia, I-25 a scufundat submarinul sovietic L-16, pe care l-a confundat cu un submarin american, în condiţiile în care Japonia şi Uniunea Sovietică nu erau în război la aceea dată…
Nobuo Fujita a surpavieţuit cu bine războiului. A fost pilot de recunoaştere până în anul 1944, când a primit ordinul să antreneze temuţii piloţi kamikaze. După război, singurul pilot din lume care a bombardat partea continentală a Statelor Unite a intrat cu succes în afaceri, deschizându-şi un magazin în prefectura Ibaraki şi ulterior lucrând într-o companie care producea cabluri.
Fujita a fost invitat de guvernul american, cu ocazia comemorării a 20 de la bombardament, la festivităţile oraşului Brookings din anul 1962. Bătrânul samurai zburător a intrat pe teritoriul american numai după ce autorităţile de la Tokyo s-au asigurat că nu va fi tratat ca un criminal de război. În semn de pace, Fujita a donat oraşului american o sabie extrem de valoroasă, vechimea de aproximativ 400 ani şi care aparţinea familiei sale de generaţii.
Regretând faptele sale de război, samuraiul pilot a declarat că, în cazul în care ar fi fost primit ostil, ar fi decis pe loc să-şi facă sepukku cu sabia strămoşilor săi. Impresionat de primirea făcută de americani, Fujita a invitat în Japonia, pe cheltuiala proprie, un număr de trei studente din Brookings, ca un gest de întoarcere a ospitalităţii americane. Fujita s-a mai întors la locul bombardat şi în anii 1990, 1992 şi 1995. În anul 1992, a plantat un copac la locul unde a căzut bomba sa, ca un ultim gest de pace şi reconciliere.
Cu doar câteva zile înainte de moarte, Nobuo Fujita a primit titlul de cetăţean de onoare al oraşului Brookings. În vârstă de 85 ani, în zorii zilei de 30 septembrie 1997, Fujita a decolat spre un ultim zbor, de data aceasta dintr-un pat al spitalului din Tsuchiura. Netemător de moarte, precum vechii samurai, Nobuo Fujita a strigat Banzai, iar zeii eterni ai Ţării Soarelui Răsare i-au primit salutul şi sufletul… De Nicu Pârlog  - Descopera

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Mascarada de Paste a BOR



Mascarada de Paste a Bisericii Ortodoxe Romane

 

Foto: Stema Patriarhiei Romane

Mascarada de la tv. de Paste din fiecare an este un supliciu pentru mine si  o evit cat pot.
Da este trist ca spun tocmai acum (dar am mai spus), ca imi este mie rusine de  cum se sarbatoreste  la noii Invierea Domnului.
Binerica Ortodoxa Romana, in frunte cu conducerea si  cu Preafericitul isi arata opulenta in contradictie cu  oamenii amarati care vin la biserica ca la ultima nadejde.
Nu pot uita ca acum  7-8 ani, de Inviere, cand era la conducerea BOR celalalt preafericit si  ziaristii l-au filmat in odajdii pompoase pline de pietre scumpe si in multime erau oameni anarati saracacios imbracati, care aratau ca nu aveau ce imbraca mai de doamne ajuta, nici in  noaptea de Inviere in timp ce tinerii radeau in spate si scuitau pe jos cojile de seminte.
Dar dupa ce a aparut aceasta relatare filmata in direct, Preafericitul s-a schimbat cu imbracaminte alba si apoi s-a spus ca pietrele  de pe imbracamintea  dinainte erau de sticla si nu erau adevarate. Daca il rapeau pe preafericitul ?:)))
Acum ca si atunci acest Preafericit ingamfat, care  face jocul politic al mai marilor zilei, nu are nici un cuvant de spus  despre mizeria morala si sociala in care se zbate acest popor. Nu are mila nici de batranii care inconjoara bisericile si manastirile in genunchi, nici de faptul ca ultimii banii adunati in colturile batistelor le duc la biserica, pentru a ajunge in buzunarele lor. Iau cu mainile lor criminale ultima boaba de  speranta din banii  munciti dar, nemeritati pentru ei de la fiecare  credincios.
Se mai intreaba cineva de ce oamenii gandesc la sarbatoarea de Paste numai la mancare si bautura?
Dar daca te gandesti la biserica Ortodoxa Romana sau te uiti la tv. ce vezi? Ce vezi este ceva de asa natura sa iti faca lehamite, daca nu scarba. Vezi opulenta si imbuibarea  Preafericitului si  clicii de mafioti ai Bsericii Ortodoxe Romane care pleznesc de grasi si de bunastrare. Si apoi vezi OAMENI INGENUNCHIATI CARE ASTEAPRTA MILOSTENIA LUI DUMNEZEU DE LA EI, de la  aceste canalii fara Dumnezeu. Care nu fac nimic,  nu mai zic sa intervina la politicienii nostrii care ii lasa si pe ei sa mulga prostimea.
Nu fac nici macar cat face Biserica Catolica care mai da si enoriasilor din preaplinul lor. Spun ca ei nu sunt bogati si nu au sponsori ca Biserica Catolica?
Dar Biserica Ortodoxa nu are sponsori ca fura  tot, mai mult ca ultimul infractor dar, macar acela are o noima, nu are ce da familiei lui sa manance.
 Insa sponsorii din Romania nu  dau nimic bisericii si bine fac  pentru ca stiu ca conducerea Bisericii Ortodoxe Romane este o slahta de  nemernici mai rai decat  ultimii banditi borfasi.
Spun  asta pentru ca ei jumulesc pe ultimnii romani cei mai saraci dar, cei mai creduli. De aceea romanii chefuiesc si se gandesc numai la mancare si bautura, caci si eu  gandesc ca nu are rost sa vad  nemernicia la rang de religie si  daca as putea m-as imbata ca sa nu-mi faca rau ce vad, stiu dar nu pot face nimic.
In orice caz trebuie sa ne puna pe ganduri nu increderea in biserica ci in cei pusi sa conduca biserica, caci poate oamenii se gandesc la cel de sus, nu la nemernicii care  se zice ca fac  comunicarea cu Dumnezeu.
Nu pot sa mint, dar asta este credinta mea si  daca va veni o noua oranduire trebuiesc luate masuri severe impotriva Bisericii Ortodoxe Romane si a spolierii pe linga stat a categoriilor cele mai sarace din Romania.
 Rusine lor si celor care ii ingaduie. Curaj !!!
Trebuie sa scapam de aceste lipitori, care sunt peste tot in societatea noastra  si in politica, si in biserica.  Macar azi acesti bicisnici( FACATORI DE RELE), sa-si faca  inventarul constiintei lor si sa vada daca merita sa mai apara in lume, cu obrazul lor mai gros ca soriciul de porc.
De aceea  oamenii cu mai multa minte, au aceasta atitudine fata de biserica, moralitatea este scazuta, furtul a luat amploare, daca si  slujitorii bisericii sunt mai ucigasi ca ucigasi. Caci luand din mana tremuranda a unui banut, de la un batran sarac sau de la un bolnav incurabil  asta inseamna a-l ucide cu buna stiinta.  Slujitorii bisericii sunt mai rai ca ultimii banditi. Poate sunt si exceptii.Cat de curand trebuiesc si ei trimisi in fata instantei si apoi la puscarie cu  confiscarea tuturor averilor lor si ale biserici luate cu japca, inventand tot felul de legi pe care le-au facut de partea lor.
Acesta este un moment de adevar pentru mine. Asa gandesc eu si multi ca mine, dar le este frica sa spuna, sau ..... cine stie....

vineri, 13 aprilie 2012

Hartuire sexuala

Purtatorul de cuvant Politiei este acuzat de “HARTUIRE SEXUALA”

autor: FrontPress 13.04.2012
Christian Ciocan, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului General al Poliţiei Române, este acuzat de hărţuire sexuală de o jurnalistă, potrivit România TV. Ciocan i-ar fi trimis acesteia mai multe SMS-uri cu „conţinut nepotrivit”. Situaţia este anchetată de superiorii purtătorului de cuvânt al IGPR.
Contactat de reporterii Adevărul, Ciocan nu a dorit să comenteze informaţiile. „Este Vinerea Mare, eu sunt credincios, azi-dimineaţă am făcut şi eu toate cele creştineşti şi nu pot să vă răspund la alte întrebări. Întrebaţi-i, vă rog, pe cei care spun asta. Eu mă gândesc la Dumnezeu şi la cele creştineşti, este Vinerea Mare, este postul Paştelui, de la mine nu aflaţi altceva în această perioadă”, a declarat purtătorul de cuvânt la IGPR.
Acesta nu este la primul scandal în care este implicat Chrisian Ciocan. Comisarul şef este verificat de superiorii săi după ce au ieşit la iveală mai multe fotografii în care el apărea alături de iubita unui traficant cu stupefiante. Femeia cu care Ciocan s-a pozat este Mihaela, iubita lui Bogdan Niţă, reţinut de procurorii DIICOT pentru trafic de droguri.
Deasemenea, în august 2011 el a fost obligat să nu mai dea declaraţii în numele Poliţiei Capitalei, al cărui purtător de cuvânt era la vremea respectivă, după ce fusese fotografiat şi filmat în ipostaze  nedemne pentru statutul său şi sub influenţa alcoolului la ziua de naştere a creatorului Cătălin Botezatu. Sursa: FrontPress.ro

joi, 12 aprilie 2012

Pedeapsa PENALA

Franta va pedepsi PENAL orice persoana care va vizita adrese de internet “extremiste”

autor: FrontPress 12.04.2012
Sub pretextul “luptei împotriva terorismului” şi pe fondul campaniei electorale pentru funcţia de preşedinte al Franţei, guvernul de la Paris a adoptat un nou pachet de măsuri controversate menite oficial să combată “islamismului radical”. Anunţul a fost făcut de preşedintele Nicolas Sarkozy după cele şapte asasinate comise în zona oraşului Toulouse, în luna martie, de un tânăr de origine alegeriană.
Proiectul legislativ, care va fi înaintat Parlamentului după alegeri, dacă preşedintele şi actuala majoritate vor fi realeşi, prevede pedepse penale pentru “consultarea de site-uri extremiste” dar şi pentru călătorii în străinătate pentru ”urma activităţi de îndoctrinare”, scrie Evenimentul Zilei. Tot infracţiune penală ar urma să devină şi ”incitarea la acte de terorism şi apologia acestor acţiuni”.
Potrivit purtătorei de cuvânt a guvernului, Valerie Pecresse, dacă proiectul legislativ va fi adoptat, va fi creată, practic, o nouă infracţiune, ”pentru că orice persoană care va consulta, în mod regulat şi fără motiv legitim, site-uri care incită la terorism sau fac apologia acestuia şi care includ în acest scop imagini de acte teroriste ce aduc atingere vieţii, va fi de acum înainte pedepsită”.
”Orice persoană cu cetăţenie franceză sau rezidentă pe teritoriul francez, care se deplasează în străinătate pentru a urma activităţi de îndoctrinare cu ideologii ce conduc la terorism, participând mai ales la tabere de antrenament, va putea fi urmărită şi condamnată penal la revenirea în Franţa”, a mai explicat purtătoarea de cuvânt. ”Aceasta este o modificare majoră, pentru că anterior, vă reamintesc, pentru a fi urmărită, o persoană trebuia să fi comis o infracţiune de natură teroristă pe teritoriul francez”, a subliniat Valerie Pecresse.
Opoziţia de stânga a anunţat că nu va vota aceste măsuri, considerând că au fost prezentate în grabă și că în Franța există suficiente legi, ele doar trebuie puse în practică. În plus, mai multe organizaţii pentru apărarea drepturilor omului susţin că forma actuală a legii deschide calea unor abuzuri din partea autorităţilor. Sursa: FrontPress.ro

miercuri, 11 aprilie 2012

Naomi

Naomi va putea participa la Miss Univers. “Femeile” transgender, admise la celebrul concurs de frumusete

autor: FrontPress 11.04.2012
Concursul de frumuseţe Miss Universe şi-a modificat regulamentul pentru a permite “femeilor” transgender să participe la toate competiţiile sale, începând din 2013, au anunţat organizatorii evenimentului şi reprezentanţii organizaţiei Gay & Lesbian Alliance Against Defamation (GLAAD). Decizia anunţată marţi a urmat după ce în presa internaţională au apărut numeroase articole care criticau descalificarea concurentei canadiene Jenna Talackova, de 23 de ani, care trebuia să participe la finala concursului Miss Universe Canada, întrucât organizatorii au considerat că aceasta nu este o persoană care “s-a născut în mod natural femeie”. 
Jenna Talackova a devenit “femeie” după o intervenţie chirurgicală de schimbare de sex la vârsta de 19 ani. Cu toate acestea, din cauza presiunilor, a fost readmisă în finala competiţiei canadiene, la intervenţia omului de afaceri Donald Trump, care deţine compania ce organizează concursul Miss Universe. Într-un interviu, modelul a povestit că se simţea femeie încă de la vârsta de 4 ani. Ea a adăugat că a început tratamentul hormonal la vârsta de 14 ani iar cinci ani mai târziu a fost supusă şi intervenţiei chirurgicale. Talackova are paşaport canadian, permis de conducere şi alte documente care o identifică ca fiind “femeie”.
Conform Mediafax, în urma consultărilor cu reprezentanţi ai organizaţiei GLAAD, organizatorii concursului Miss Universe “au discutat despre introducerea în regulament a unei clauze, care va permite femeilor transgender să se prezinte la startul sezonului din 2013, ce va debuta în această toamnă, perioada în care au loc primele etape ale concursului în toate ţările din lume”, au precizat cele două organizaţii într-un comunicat comun.
Prin această modificare de regulament, Miss Universe se alătură altor grupuri, asociaţii şi organizaţii care au luat deja atitudine împotriva discriminării “femeilor” transgender, precum organizatorii Jocurilor Olimpice, asociaţia Girl Scouts of America şi producătorii show-ului de televiziune “America’s Next Top Model”.
Etapele naţionale ale acestui concurs au loc peste tot în lume în această perioadă, iar concurentele declarate învingătoare vor participa la finala concursului Miss Universe din 2012, care va avea loc în a doua jumătate a acestui an. Sursa: FrontPress.ro