sâmbătă, 30 aprilie 2011

Sfat intelept

Asta sint eu, 24 apr.2011

joi, 28 aprilie 2011

Gelu Visan violator

GELU VISAN – un violator care ne da lectii de morala     

Gelu Vişan, pedagog şi amorez de şcoală nouă
Unul din cele mai agresive personaje pe care PDL le trimite la talk show-urile politice este deputatul de Dolj Gelu Vişan. Violenţa de limbaj şi evidenta lipsă a unei temeinice pregătiri universitare (n.r. – Vişan a absolvit o obscură facultate privată, abia în anul 2008, după ce fusese ales deputat în Parlamentul României) nu sunt singurele probleme pe care le are Vişan. Acest pedelist a cărui atitudine nu face cinste doljenilor pe care el îi reprezintă în Camera Deputaţilor ascunde un episod scandalos din trecutul său.
În 1993, pe când era pedagog la Liceul “Traian Vuia” din Craiova (acolo unde, până în 1989, a fost profesor de aeronautică şi Radu Berceanu – protectorul politic al lui Vişan până acum şase luni), Vişan a fost acuzat de eleva Daniela că a bătut-o şi că a întreţinut relaţii sexuale cu ea. Incidentul a fost muşamalizat, şi la puţină vreme Gelu Vişan a ieşit din învăţământ.
Întreaga poveste a fost consemnată într-un proces-verbal al Consiliului de Administraţie al Liceului Vuia, pe care cotidianul.ro îl publică în original(vezi facsimil) . Din acest proces-verbal care nu lipsesc referirile la chefurile până în zori, bătăile cu coada măturii şi multe alte picanterii despre obiceiurile lui Vişan.
La punctul 2 de pe ordinea de zi a şedinţei Consiliului de Administraţie din 4 mai 1993, directorul de atunci al liceului, Constantin Gheorghe, a ridicat problema disciplinară a pedagogului Vişan, “care a avut discuţii cu o elevă, chiar discuţii aprinse, a bătut-o”. Profesorii au dat citire declaraţiei elevei B.D., “prin care arată cum s-a întâmplat timp destul de îndelungat, chiar şi relaţii intime”, apoi au propus audierea elevei şi a pedagogului. Potrivit procesului-verbal, eleva “arată că a fost la pedagog acasă, arată unde stă, a fost bătută cu coada de la mătură în cămin” pentru că a pus pastă de dinţi pe uşa de la camera lui Vişan. Întrebată de ce a ascuns timp îndelungat relaţia cu Vişan, eleva a răspuns că “îi este frică de domnul pedagog şi vrea să plece de la această şcoală. Este încredinţată că dânsul cunoaşte mulţi golani şi că o va bate”.
Toţi cei şase profesori consemnaţi în procesul-verbal l-au considerat pe Vişan “vinovat” şi i-au cerut acestuia “să nu se ia de elevă sau să ia alte măsuri împotriva ei”. La scurt timp, pedelistul a ieşit din învăţământ, iar eleva a fost mutată de părinţi la un alt liceu.
Dacă fostul pedagog a forţat o elevă să întreţină relaţii sexuale cu el sau nu, sau dacă e bătăuş au ba, rămâne de văzut, iar Vişan e dator să clarifice aceste chestiuni din trecutul său. Însă ceea ce făcut deputatul PDL Gelu Vişan în urmă cu 18 ani, pe vremea în care era pedagog, e cu siguranţă un lucru imoral.


http://mercenarul.weblog.ro/
http://singurafelina.blogspot.com/

Avram Muresan - razbunarea unui bolnav psihic

BANI, CAT MAI MULTI BANI !  
Ioan Mureșan – o condamnare-avertisment

O veste venită pe nepusă masă, condamnarea la 7 ani de închisoare a fostului ministru țărănist Ioan Mureșan, ar putea reprezenta o victorie importantă a justiției pe frontul anticorupție. Un punct major marcat de actuala putere în tentativa de a arăta că nu se teme de pedepsirea rechinilor mari ai politicii. La fel de bine, însă, ar putea ascunde un mesaj special al lui Basescu, doar pentru anumite urechi din politică, în perspectiva marilor bătălii care urmează în următorul an. Să o spunem din capul locului: condamnarea lui Mureșan este cea mai ”grea” de pe scena politică post-decembristă. Țărănistul a fost ministru de trei ori, al Relației cu parlamentul, al Reformei și al Agriculturii, a deținut funcții în conducerea parlamentului și a urcat în ierarhia PNȚCD pînă la funcția de prim-vicepreședinte, fiind și șef de campanie electorală în 2000. Astăzi, el este condamnat la 7 ani de detenție, plus alți 5 ani de interzicere a unor drepturi civile, pentru că ar fi întocmit, în mai 1999, noiembrie 1999 și aprilie 2000, mai multe rapoarte pentru scoaterea din rezerva de stat sub formă de împrumut a cantității de 5.000 de tone ulei, beneficiar fiind SC Sun Oil SRL Râmnicul de Jos – județul Constanța.
Mureșan bate, astfel, recordul deținut de fostul deputat PDSR Gabriel Bivolaru, care a fost condamnat la doar 5 ani de pușcărie. Numai că, în comparație cu frauda de 67 de milioane de dolari produsă de Bivolaru la BRD, faptele lui Mureșan pălesc.
Să fim bine înțeleși: nu ne-am propus să îl prezentăm pe țărănist drept un înger inocent; mai mult ca sigur el ar fi condamnat pentru faptele sale în orice țară ”normală”. Însă, România în care, bunăoară, o judecătoare e văzută beată-criță la volan de întreg poporul, la TV, dar e declarată de magistrați curată ca Maica Tereza, nu e o țară normală.
Din acest punct de vedere, condamnarea atît de aspră a lui Mureșan merită analizată cu ceva mai multă atenție.
Iar pentru asta, vom face o incursiune în timp, în urmă cu mai bine de un deceniu, pe vremea cînd PNȚCD-ul lui Mureșan și PD-ul lui Băsescu guvernau țara împreună. Nu totdeauna în armonie, însă.
De ce?
Unul dintre marile motive de scandal a fost restituirea pămînturilor și a caselor confiscate de regimul comunist. În timp ce PNȚCD milita pentru un număr cît mai mare de hectare de teren și de pădure care să fie retrocedat și pentru privatizarea fostelor IAS-uri, ori pentru o lege a restiturii caselor naționalizate cît mai generoasă, PD punea tălpi cît cuprinde.
Bătălia a îmbrăcat formele cele mai aprige în 1999 și în prima jumătate a anului 2000, vîrful de lance al PNȚCD fiind Mureșan, ca ministru al Agriculturii responsabil de legile privind terenurile agricole, pădurile șamd, iar al PD, Traian Băsescu, cel responsabil de negocierile cu Banca Mondială și de îndeplinirea programului PSAL. Băsescu a mers pînă la a bloca anumite ordonanțe pe aceste teme ale lui Mureșan susținînd că așa cere Banca Mondială, dar, ulterior, s-a dovedit că era o minciuna ordinara. În spatele lui Băsescu se grupau nume precum al magnatului cerealelor, Triță Făniță, sponsor marcant al PD si PD-L și partizan al păstrării unei suprafețe de teren arabil cît mai mari la stat, ori cele ale zecilor de demnitari fesenisto-pedisti care își trăseseră de la stat vile naționalizate, iar apoi le cumpăraseră pe nimic.
În spatele lui Mureșan se grupau, de partea cealaltă, foștii proprietari de pămînturi deposedați abuziv de regimul comunist și care își cereau reparațiile de rigoare.
Cu timpul, lupta dintre Mureșan și Băsescu a devenit aproape personală, pe viata si pe moarte.
”M-am săturat de Traian Băsescu!” ajunsese să exclame țărănistul la conferințele de presă. Nervozitatea țărăniștilor era puternic accentuată de faptul că premierul Radu Vasile făcea aproape pe față jocurile lui Băsescu și ale PD, blocînd ordonanțele, deși ”Contractul cu România” al CDR, din 1996, prevedea doar 200 de zile termen pentru retrocedarea pămînturilor. Jocuri care i-au fost fatale, de altfel, la finele anului 1999, el fiind ulterior recuperat de PD, drept recompensă.
În iunie 2000, premierul se schimbase, dar războiul Mureșan-Băsescu era și mai îndîrjit: după spectacolul de închidere a campaniei electorale a CDR pentru locale, țărănistul a anunțat presa că, peste cîteva zile “PNȚCD va cere remanierea ministrului Traian Băsescu”. “Nu-l mai primim înapoi în Guvern. Pînă acum am tăcut, l-am lăsat în pace, pentru că ne aflam în campanie electorală și n-am vrut să se spună că îl atacăm pentru că ne este adversar în campania pentru București” declara Mureșan.
Meciul guvernării s-a încheiat cu un soi de egalitate: țărăniștii au cîștigat partida retrocedărilor în natură, dar au ieșit din politică, spre deosebire de Băsescu și al său PD care au pierdut, dar au făcut carieră politică spectaculoasă ulterior.
Este aproape sigur ca pe Avram Mureșan l-a urmărit ani de-a rîndul dorința de răzbunare a lui Băsescu, cunoscut ca un ranchiunos si bolnav psihic, de felul lui. Nu doar condamnarea de azi, ci și felul cum Cotrocenii au vrut să îl umilească public acum cîțiva ani, prin Rodica Culcer și celebra casetă din scandalul ”Caltaboșul”, ar putea susține această ipoteză. Iar faptul că verdictul într-un proces atît de lung vine exact acum, cînd se scot tot mai aprig din teacă săbiile confruntării politice pe viață și pe moarte ar putea fi o altă dovadă.
Să vrea Băsescu să dea, în anul preelectoral, un semnal puternic către adversarii săi, în legătură cu ce soartă i-ar putea paște dacă se încăpățînează să îl contreze, așa cum a făcut-o Mureșan, pe vremuri? Posibil, chiar probabil.Sa vedem cine urmeaza. (sursa:Bogdan Tiberiu Iacob)

http://mercenarul.weblog.ro/

http://singurafelina.blogspot.com/

Good Morning !!!!!

Sa imbatrinim frumos !

miercuri, 27 aprilie 2011

Tinara pereche regala din Anglia, viabila pentru noi romanii si Romania?????

Foto: Printul William si Kate Middleton(viitorii nostrii regi ?????)

Domnul Marius Pieleanu spunea ca pe noi romanii trebuie sa ne intereseze in cel mai inalt grad, nunta din Anglia. Asta pentru ca noi putem fi beneficiarii unui viitor frumos, care se prevesteste sub conducerea casei regale britanice. Petrechea  regala este tinara, frumoasa( si pentru cel putin 50 de ani am scapa de griji). Pentru asta, ar exista o propunere(nu stiu din  partea cui ?)
Partea buna este ca Printul Charles  este fermecat de Romania.
Dar cel mai benefic lucru pentru noi ar fi ca, am scapa de alegerile prezidentiale la 5 ani, cu toata trena de coruptie si mizerie, pentru satisfacerea intereselor  jefuitorilor tarii.
 Aceasta a secatuit tara si nu se va termina niciodata caci,  se inrobeste poporul pentru  viitoarea generatie . Si asta pentru ce, pentru alegeri trucate in care  hotul hotilor trebuie ales presediunte?
Eu credeam ca nu este demna de luat in seama aceasta oportunitate, caci regele Mihai este batrin si are 5 fiice. Dar exemplul cu  Carol 1 principe strain care a pus tara pe drumul cel bun si mai ales regele Ferdinand 1 intregitorul care a infaptuit unirea de la Alba Iulia, este exemplu concludent. Pina la venirea lui Carol 1 pe tronul Romaniei nu era  luata in seama nici ora. Se sculau oamenii si plecau la lucru cind se sculau, inclusiv incepeterea lucrului in Ministere.
 El regele, a impus ordinea pentru inceput.
Dar nu stiu  daca se negociaza si cine negociaza si daca vor invinge, caracatita coruptiei, adinc inradacinata  in seva  financiara a tarii.
Oare prin printii britanici actuali, vom prospera asa cum se zice ca este scris viitorul Romaniei si al nostru? Marius Pieleanu spune ca  regalitatea nu este perimata si are un viitor in Romania, ca ne-ar scapa  in mare, de ticalosii coruptiei.
Numai o idee am auzit dar eu, am brodat pe aceea idee. In concluzie sa  urmarim cu atentie  si sa reflectam la viitorul nostru, privind la perechea regala, care in viitor ne-ar putea conduce.
Sa speram ca intr-o zi, vom  trai cu speranta in viitorul nostru, care se zice ca va fii  raiul pe pamint.
Capul sus, pieptul inainte !!! papapa
http://singurafelina2.blogspot.com/

luni, 25 aprilie 2011

Cernobil, 26 apr.1986 - zi de trista amintire pentru noi

Cenobil, 26 apr.1986 - zi de trista amintire pentru noi (art.reluat din anii trecuti)


Pe 26 aprilie l986 nu s-a stiut nimic despre accidentul de la Cernobil. In primele ore totul era tinut secret si de autoritatile noastre. Abia seara la Europa Libera am aflat ca in tarile baltice (Suedia) aparatele au inregistrat un grad mare de radiatii. Apoi a doua zi la serviciu, ne adunam in fata laboratorului(in pauza de masa) si dicutam ce trebuie facut in astfel de cazuri. Nu stiam ca nu era bine sa stam afara, ci sa stam in incaperi cu geamuri inchise si cu cirpe ude le imbinarile geamurilor. Numai de la radio Europa Libera, am aflat cum merg lucrurile si ca Comitetul de Partid si de Stat, al nostru in frunte cu analfabetii Pingilica si Codoi, nu fac nimic caci tov. academician de renume mondial nu stia, ce inseamna o asa de mare explozie, la centrala nucleara. La serviciu nu se discuta despre acest subiect oficial, ci doar printre noi pe la colturi. Toti ascultau Europa Libera, dar nimeni nu indraznea sa spuna ce a auzit acolo, adica Institutiile de Partid si de Stat nu fac nimic. Doar dupa vreo 2 zile, am vazut la intersectia strazilor, in cartier ca mergea incet, o masina de spalat strada si uda cu putina apa praful, caci oricum era prea tirziu si totul se facea de fatada la limita, ca sa se vada ca se face ceva. Incet, incet s-a pierdut in cotidian, atentia populatiei asupra acestui aspect dramatic, caci s-au inmultit cazurile de cancer, la care am fost supusi fara voia noastra, dar am tras consecintele. Nici acesti analfabeti cu titluri pompoase (academician de renume mondial ) , nu stiau ce sa faca, caci nu ii ducea capul. Dar noi sintem la mina tuturor prostilor, care pun mina pe putere si in cazuri grave, nu stiu ce sa faca si sacrifica un popor nevinovat.Am scris aceste citeva rinduri pentru a marca 26 aprilie l986, an de trista amintire cu numarul victimelor tacute, care nu vor fi aflate niciodata. Capul sus, pieptul inainte !!! papapa 
http://singurafelina.blogspot.com/

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Romania, tara femeilor de serviciu...

Asa este, Romania a ajuns tara femeilor de serviciu.
Dupa revolutie a inceput exportul servitoarelor in  occident. Cele care acolo erau slugile tuturor, dar aici cind veneau erau pline de aur, au dus renumele femeilor noastre drept slugi, chiar si sclave sexuale in familiile in care  erau femei de serviciu.
Dar asta este nimic pe linga prostitutia la care erau supuse tinerele noastre, prin bataie sau chiar crima, ca exemplu.
Dar aceasta mizerie in care este tirita cea  venerata fiinta la noi, adica FEMEIA nu s-a oprit aici. In tara acum s-a ajuns la nivelul in care femeile de serviciu(intoarcere la 180 de grade), sint stapinii nostrii, ai tuturor. La Asociatiile de locatari cind zici femeia de serviciu, se socoteste ca ai rostit cuvintul Dumnezeu. Femeia de serviciu a zis, femeia de serviciu e suparata, femeia de serviciu nu mai face, femeia de serviciu ameninta, etc..
Si ofiteri in rezerva, admninistratori spun cu teama, femeia de serviciu.....ha ha ha.
Bine am scris ca  "Ofiter al Armatei Romane suge MOPUL la spalatoarea de wc-uri si vagoane din Gara de.......  Daca el inca mai sta pe ginduri sa suga, sau nu, sint altii care  cu toate familia se afla in continuare la ugerul  spalatoarei  de wc, care conduce asociatia cu pumn de fier, spunind mereu ca pute, pute. Aceasta este o vorba tiganeasca pentru a nu  fi catalogati ca p.... a tigancii, ele tigancile o iau inainte si spun ca pute.
Eu nu inteleg cum a ajuns atit de jos din punct de vedere moral si al demnitatii poporul nostru care, trebuia sa fie mindru, nu cirpele de sters pe jos(putin spus ) ale tuturor lighioanelor  care  au preluat puterea si la nivelul cel mai mic, profitind de democratia prost inteleasa. Adica cel mai tare  si cu tupeu conduce.  De aceea spun cu tarie ca aceste creaturi  crude, nu trebuiesc sa se mai afle ca conducerea  societatii noastre, de la cel mai mic la cel mai care nivel.
As merge si mai departe  adica, a nu li se da voie sa se inmulteasca.  Si faptul ca s-au dat DIPLOME la facultati de ingineri la toate lepadaturile  neamului nostru, slugi credincioase ale tiganilor si tuturor hotilor, nu este de bun augur. Asta pentru ca ne insala vigilenta si sa ii putem lua ad litreram. 
Curaj !!! Sa scapam de toate lepadaturile  din tara, de la toate nivelurile.
Capul sus, pieptul inainte !!! papapa

vineri, 22 aprilie 2011

Vint la pupa

 Mare noroc au  criminalii nostrii, sau ei isi  faciliteaza, acest noroc. Ce vint puternic, bate pentru a ne distrage atentia de la nenorocirile noastre de zi cu zi. Acum este momentul sa prostim oamenii, sa uite ca nu au ce pune pe masa si batrinii stau nopti la rind pentru un kg. de faina si unul de ulei.
Poate, poate ii va trage curentul se se vor duce.... de suflet. Ca si asa nu mai folosesc la nimic. Acum cind hotii tarii au furat si fura munca lor. De cine nu mai este nevoie, la gunoi cu ei.. Ce atita grija. Nu mai este valabila zicala "cine nu are batrini sa-i cumpere". Pentru conducerea tarii  batrinii, sint niste rebuturi care, fac umbra pamintului degeaba. Maninca mincarea degeaba. In  loc sa bage in buzunarele  criminalilor banii,  ei vor si se incapatineaza sa traiasca.
Dar e mana cereasca  acum cind arestarile  ca la teatru, se desfasoara in  fata ochilor nostrii la tv.,  noi ca niste copii fara minte ne uitam avizi la Vintu in carucior, la Popa un dandy de prima mina,
la Necolaiciuc cu catuse. Si asta ne tine de foame, de bucuria Pastelui. Se exploateaza  felul nostru balcanic de a fi. Curiosi, birfitori, rizatori. Chiar daca suferim, stim pentru ce, pentru a ne satisface curiozitatea si a avea subiecte de birfa.
Acestia sintem, asa ne trebuie. Important este c, securitatea prin specialistii lor stiu sa exploateze PROSTIA SI MAHALAGISMUL NOSTRU DEGENERATIV. Vedeti ca avem specialisti, acolo unde trebuie? Din prostie se exploateazza tara, cu  imprumuturi cu tot. Si prostii platesc, caci ii va costa scump teatrul de la tv. Si asa vom ajunge, unde nici nu vreau sa ma gindesc si cu capul in butoiul cu c....caci a ajuns pina la nas. Dar noua nu ne pute.  Ce pacat ca grosul populatiei este  inapoiat, fara voia lor din cauza saraciei, condamnati la analfabetism, la munca slugarnica si chiar gindirea, slugarnica.
Eu totusi am incredere in tineri. Curaj. Numai in tineri este viitorul nostru,  as fi vrut sa spun ca si in mine, dar..... totusi aveti incredere in mine.  Trebuie sa schimbam situatia de sclavi, a romanilor si asta sta in puterea noastra. Numai sa vrem.
Capul sus, pieptul inainte !!! papapa
http://teodorapetrescu.blogspot.com/

joi, 21 aprilie 2011

Dilatarea timpului

Dilatarea timpului şi paradoxul gemenilor
Imprimare Email
Fizică
Scris de Scientia.ro   


Dilatarea timpului joacă un rol major în cadrul Teoriei Relativităţii. Teoria lui Albert Einstein ne învaţă că dacă cineva ar putea călători cu viteza luminii, timpul s-ar opri pentru acea persoană. Din moment ce nimeni şi nimic, cu excepţia undelor electromagnetice, care au avantajul că nu posedă masă proprie, nu poate dezvolta o asemenea viteză, regula a fost extinsă sub forma fenomenului de dilatare a timpului: cu cât un obiect călătoreşte cu o viteză mai mare, cu atât timpul trece mai încet pentru acel obiect.
Dacă am putea propulsa o navă spaţială cu o viteză apropiată de viteza luminii şi am putea urmări indicaţiile unui ceas aflat la bord, am observa acest fenomen prezis de teoriile lui Einstein. Avioanele cu motor turboreactor care zboară la viteze mari pentru perioade lungi de timp confirmă fenomenul de dilatare a timpului prezis de Relativitatea Specială. Folosind ceasuri atomice extrem de precise, fizicienii au reuşit să verifice faptul că, într-adevăr, timpul trece mai încet la bordul unui asemenea aparat de zbor. Bineînţeles că încetinirea trecerii timpului ar deveni sesizabilă pentru observatorul uman doar în momentul în care am avea posibilitatea să ne deplasăm cu viteze apropiate de viteza luminii.
De exemplu, potrivit formulelor lui Einstein, dacă cineva ar călători cu o viteză egală cu o zecime din viteza luminii, lucru nerealizabil cu tehnologiile actuale, timpul ar încetini cu doar 0,5%. Cele mai rapide nave spaţiale construite până în prezent de către om dezvoltă viteze care "generează" o încetinire a timpului cu doar 2 milionimi dintr-un procent. Asemenea valori sunt, desigur, insesizabile pentru om. Şi lucrurile vor rămâne aşa până când tehnologia va evolua suficient de mult pentru a construi motoare sau a imagina metode de propulsie care să dezvolte viteze apropiate de viteza luminii, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată.


Paradoxul gemenilor este un experiment imaginar, un exemplu care încearcă să ilustreze efectele dilatării timpului. Einstein a susţinut că dacă unul dintre doi gemeni ar urca la bordul unei nave spaţiale şi ar călători cu viteze apropiate de 300000 km/s, timpul ar curge mai încet pentru geamănul-astronaut, asta în timp ce geamănul rămas pe Terra ar experimenta timpul ca oricare dintre noi, la ratele pe care noi, pământenii, le considerăm normale şi imuabile. Ambii gemeni ar simţi că timpul trece normal pentru fiecare în parte ,numai că, la revenirea pe Terra a celui plecat să exploreze spaţiul cosmic, el nu va fi îmbătrânit decât cu câteva luni, în timp ce fratele său rămas pe Pământ ar fi deja bunic.
Rezultatul experimentului imaginar prezentat aici nu este paradoxal prin prisma vârstei diferite a celor doi gemeni identici la întoarcerea celui plecat în spaţiu. Problema este că legile fizicii ar trebui să aibă proprietatea de a se manifesta simetric, indiferent de sistemul de referinţă din care privim şi judecăm experimentul. Astfel că se naşte întrebarea: din moment ce fiecare geamăn îşi vede fratele călătorind, relativ la el, cu o viteză apropiată de viteza luminii, cum este posibil să se obţină un efect absolut (geamănul din nava spaţială chiar îmbătrâneşte mai puţin), ca rezultat al unei mişcări relative?  De aici "paradoxul"
http://singurafelina.blogspot.com/
 

Hotii se schimba intre ei

Hotii se schimba intre ei, BOTIS a plecat – vine NECOLAICIUC    
Previzualizaţi
Fostul director CFR Mihai Necolaiciuc a anunţat că nu va face apel împotriva ordinului de extrădare emis de instanţa americană care a judecat cauza lui, astfel că Departamentul de Stat al SUA urmează să emită ordinul de predare efectivă a acestuia către autorităţile române, informează, joi, MJ. “La data de 17 martie 2011, Ministerul Justiţiei a fost informat de către Departamentul de Justiţie al SUA în legătură cu împrejurarea că Mihai Necolaiciuc a anunţat instanţa americană şi Departamentul de Stat că nu intenţionează să declare apel împotriva ordinului de extrădare pronunţat de această instanţă. În aceste condiţii, ar urma ca Departamentul de Stat al SUA să emită ordinul de predare efectivă, aceasta urmând a avea loc pe cale de cooperare poliţienească”, se arată într-un comunicat de joi al Ministerului Justiţiei (MJ).
O instanţă americană a aprobat, în 2 martie, extrădarea către România a lui Mihai Necolaiciuc, în urma cererilor formulate de autorităţile române în acest sens şi transmise autorităţilor americane în februarie 2008 şi septembrie 2009.

Necolaiciuc ar fi putut uza de căile de atac prevăzute de legislaţia americană în materie – apel în faţa Tribunalului Districtual, iar în cazul în care i s-ar fi respins şi acesta, ar fi putut ajunge în faţa Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite ale Americii. Necolaiciuc se află în custodia autorităţilor americane, fiind arestat în vederea extrădării către România din 23 iunie 2009.
Fostul director general al Companiei Naţionale a Căilor Ferate Române (CNCFR) Mihai Necolaiciuc a fost reţinut de FBI în Statele Unite pentru şedere ilegală, informa, în 18 iunie 2009, Poliţia Română. Necolaiciuc – urmărit pentru un prejudiciu estimat la aproximativ 50 de milioane de euro adus Companiei Naţionale de Căi Ferate – a prezentat acte de identitate emise de autorităţile din Venezuela atunci când a fost capturat de agenţii federali americani de la Marshals Service şi de cei de la Departamentul de Migrări şi Vămi.
Într-un document adresat Biroului Naţional Central Bucureşti şi Secretariatului General al Interpol (NBC Bucharest, IPSG), un inspector senior american informa, în 18 iunie, că “Necolaiciuc Mihai, cetăţean român, căutat în România pentru corupţie şi abuz de putere, a fost arestat de agenţii federali americani de la Marshals Service şi de cei de la Departamentul pentru Migraţie şi Vămi în 17 iunie 2009, în statul Florida”. Arestarea lui Necolaiciuc a fost făcută la cererea Interpol Washington. Ancheta a fost coordonată de Biroul Central Naţional SUA, Divizia pentru străini şi fugari.

http://mercenarul.weblog.ro/

http://http://dariaion.blogspot.com/

In saptamina mare

Ma mir ca tocmai in saptamina mare  cei care, fac pe evlaviosii iau ciini mici si ii omoara in bataie. Dar ce este deranjant este ca sint femei CARE DUPA ACEEA RINJESC, DE PARCA AR FI AVUT  3 ORGASME IN UNUL SINGUR:)
http://singurafelina2.blogspot.com/

marți, 19 aprilie 2011

Barbatul si femeia


Barbatul: In sfarsit. Am asteptat asta atata timp.
Femeia: Vrei sa plec?
Barbatul: Ai inebunit? Nici sa nu te gindesti la asta.
Femeia: Ma iubesti?
Barbatul: Bineinteles! Tot timpul!
Femeia: M-ai inselat vreodata?
Barbatul: Doamne fereste! Bineinteles ca nu.
Femeia: O sa faci sex numai cu mine?
Barbatul: Sigur ca da. Cu orice ocazie.
Femeia: O sa ma lovesti vreodata?
Barbatul: Ai inebunit?
Femeia: Pot sa am incredere in tine?
Barbatul: Da!
Femeia: Iubitule!

SI ACUM CITESTE DE JOS IN SUS   SurprisedLaughingWink

 

duminică, 17 aprilie 2011

Lenesul din politica nationala: Crin Antonescu


comentarii politice, politica interna

In Adevarul de ieri a aparut un articol foarte dur la adresa presedintelui PNL, Crin Antonescu. Nu stiu care a fost sau mai este relatia dintre liderul liberal si omul de afaceri Dinu Patriciu, dar stiu – cum de altfel cunoastem toti, ca ziarul Adevarul se gaseste in proprietatea arhitectului devenit milionar.
Jurnalistii de la ziarul domnului Patriciu l-au urmarit pas cu pas pe Crin Antonescu intr-o zi de lucru, in care acesta, ca senator ar fi trebuit sa se afle sub cupola Parlamentului, adica la locul de munca. Numai ca lucrurile nu au stat deloc asa. Este vorba despre pacatul capital al presedintelui PNL: chiulitul.
Domnul Antonescu o fi un orator excelent – si nu ma indoiesc ca harul respectiv este unul esential in lupta pentru cucerirea voturilor, dar are acest “defect”, exacerbat acuma si de un ziar de mare audienta, de a fi etichetat drept lenes. Se poate ca omul chiar sa faca treaba in politica, adica la partidul domniei sale sau in cadrul USL. Dar cand de coada iti atarna tinicheaua nepasarii, a indolentei, a lenei pana la urma, e foarte greu sa revii la o imagine mai consistenta.
Domnul Crin Antonescu de fapt de acest lucru sufera: este inconsistent

sursa: http://politmuz.com/ 
Continuarea, http://odorica.blogspot.com/

vineri, 15 aprilie 2011

Armata Romana

ARMATA ROMANĂ

        Denumirea antică generală pentru armată, era miles. Etimologia nu este clarificată în totalitate. Aceasta a evoluat mult de la triburi războinice la apanaje aristocratice, la armată obligatorie şi profesionistă devenind o maşinărie de război eficientă, poate cea mai eficientă din istoria lumii, prin pragmatismul, extensia teritorială şi temporală pe care şi-a asigurat-o. Despre armata în era regală se ştiu puţine lucruri. În această perioadă, armata se trece de la faza "cetăţenească", la faza profesionistă. Superioritatea dobândind-o prin reforma lui Gaius Marius în anul 100 î.e.n.. În timpul regelui Romulus, societatea romană era constituită în 80 de curiae şi trei triburi. Din acestea au fost recrutaţi 8000 de pedites (infanterişti) şi 800 de celeres (călăreţi). Atunci pare să se fi născut schema zecimală, un călăreţ la fiecare 10 infanterişti. După introducearea de către Servius Tullius a census-ului, au rezultat 6 clase sociale din care se recrutau soldaţi în funcţie de echipamentul pe care şi-l permiteau. Patricienii de rang senatorial sau ecvestru, compuneau ofiţerimea. Cei bogaţi formau cavaleria grea, echipaţi ca şi grecii hopliţi, restul claselor (rorarii) erau înarmaţi cu armament uşor. Armata ajunge la 18 centurii de călăreţi, 82 de centurii de primă clasă (din care 2 centurii de ingineri), câte 20 de centurii din clasele a doua, a treia şi a patra şi 32 de centurii din clasa a cincea (din care 2 de trâmbiţaşi). Cea mai mare ruşine prin care a trecut armata a fost în timpul atacului Romei de către galul Brennus, în anul 387 î.e.n.. Locuitorii Romei au vrut să părăsească oraşul şi să se mute la Veii dar în ultimul moment situaţia a fost salvată. De aici intervin schimbări majore în armata romană. Prima schimbare majoră a fost renunţarea la falanga grecească introducându-se legiunea, îmbunătăţindu-se echipamentul, adoptându-se diverse tactici de luptă. În era republicană, serviciul armat devine datorie. Armata era ridicată anual, în legătură cu serviciul armat de un an, dar care se perpetua cu siguranţă an de an prin invitaţii ale comandanţilor (denumiţi evocati). Soldaţii erau selectaţi de comitete conduse de un magistrat denumit tribunus. La sfârşitul perioadei republicane numărul legiunilor ajunge la peste 50. Dacă Servius Tullius stabileşte fundaţia socială pentru o armată superioară, Publius Cornelius Scipio transformă armata serviană într-o maşină de război de succes. În perioada imperială armata ajunge la un număr de 60 de legiuni pentru ca Augustus să le înjumătăţească la 28 însumând 160.000 de soldaţi iar la sfârşitul perioade celor 5 Împăraţi Buni să atingă aproape 400.000 de soldaţi. Treptat, până în perioada imperială, durata serviciului obligatoriu creşte de la un an la minim 25 de ani, iar conducătorul suprem atât ierarhic cât şi adorat devine împăratul. Începând cu secolul al III-lea e.n. această practică a jurământului credinţei faţă de împărat va duce în final la numeroase cazuri de uzurpări şi războaie civile astfel încât în această perioadă şansele ca armată romană să fie atacată de o fracţiune rebelă sunt mult mai mari decât să fie atacate de popoare străine.

REFORMA LUI GAIUS MARIUS
        La sfârşitul secolului al II-lea î.e.n., armata romană suferea la capitolul experienţă şi forţă umană. Astfel influentul Gaius Marius s-a folosit de poziţia sa pentru a reorganiza armata republicană romană. El a adoptat o măsură, tehnic ilegală, prin care a recrutat soldaţi din păturile sociale inferioare care nu întruneau condiţiile oficiale pentru încorporare. El a introdus orgnizarea legiunilor în cohorte, renunţând la sistemul bazat pe manipule. Noile legiuni aveau 10 cohorte, fiecare de 6 centurii a câte 80 de oameni. Prima cohortă ducea stindardul legiunii, o acvilă din aur sau argint. Această cohortă avea doar 5 centurii dar a 160 de soldaţi fiecare. Legiunile devin acum unităţi permanente nu ridicate doar în caz de urgenţă. Ca unităţi stabile ele devin mai eficiente şi dezvoltă un adânc devotament pentru comandaţi. Deasemenea se începe standardizarea soldaţilor romani. Soldaţii bogaţi aveau echipament mai bun şi mai decorat şi de asemenea îşi permiteau să angajeze cărăuşi sau să închirieze măgari care să le transporte echipamentul. Marius a interzis aceste practici, standardizând echipamentul şi implementând o metodă de aranjare a întregului echipament şi o metodă de transport al lui, metodă cunoscută sub numele de "măgarul lui Marius". Reforma lui Marius a avut şi un puternic impact politic, acesta fiind începutul sfârşitului pentru republica romană.

COMPUNEREA UNEI LEGIUNI
        Numele de legiune derivă din legio care semnifică taxă sau sechestru. Acesta îşi are originea în perioada republicană, când nu exista o armată permanentă ci doar una temporară, în care soldaţii erau adunaţi obligatoriu, iar odată starea de necesitate încheiată, erau lăsaţi la vatră. Această perioadă a durat până la reforma lui Marius (100 î.e.n.).
        Legiunea în era republicană avea în componenţă, în mod normal 4200 de soldaţi. Fiecare legiune era împărţită în subdivizii, de câte 420 de soldaţi, numite cohorte. Fiecare cohortă conţinea câte o manipulă de 60 de triari, una de 120 de principali, una de 120 de hastati şi una de 120 de velites. Fiecare manipulă era împărţită în două centurii, fiecare comandată de câte un centurion. Acestea puteau fi împărţite mai departe în contuburnii, unităţi de câte 8 oameni.
        Legiunea în era imperială era comandartă de un legat. În această perioadă, în mod normal, legiunea era formată din 5280 de soldaţi. Ea era împărţită în 10 cohorte. Fiecare cohortă era formată din 480 de soldaţi cu excepţia primeia, care avea 960 de soldaţi. Cohorta era condusă de cel mai bătrân centurion aflat în componenţa ei. Cohortele erau împărţite în 6 centurii. Fiecare centurie era formată din 80 de soldaţi, cu excepţia celor din prima cohortă, care erau formate din 160 de soldaţi. Fiecare centurie era formată din 10 contuburnii, formaţii de câte 8 soldaţi care împărţeau acelaşi cort.

RANGURILE ŞI FUNCŢIILE ÎN ARMATA ROMANĂ
        Legatus legionis. Comandantul suprem al legiunii. Acest post era ocupat de un cetăţean din clasa senatorială, ales de către împărat. De obicei avea experienţă militară ca tribun. Acest post era văzut de ocupant, ca o treaptă temporară în carieră, de aceea putea duce uneori la dezinteres.
        Tribunus. Fiecare legiune avea 6 tribuni militari, care erau fii de senatori, sau din ordinul cavalerilor. De obicei tribunii erau împărţiţi în 3 perechi, care comandau pe rând, la intervale de 2 luni. Ei formau personalul legatului. Cel mai important era tribunus laticlavius care era al doilea în comanda legiunii. Acest post era treapta, de pe care se avansa în postul de legat. Restul de 5 tribuni se numeau tribunus angusticlavius.
        Praefectus castrorum. Ocupantul acestui post era responsabil de mentenanţa castrului, aprovizionările, muniţie, echipament, antrenamente, etc. Prefectul avea de obicei 50-60 de ani şi afusese anterior primus pilus. În lipsa legatului sau tribunului, comanda legiunii revenea prefectului.
        Primus pilus. Acesta era centurion din prima cohortă, marele centurion al legiunii. Acesta, cu ceilalţi 4 centurioni din prima cohortă, formau Prima Ordines. Restul centurionilor, de obicei serviseră ca şi soldaţi în legiuni, dar uneori erau numiţi direct dacă proveneau din clasa cavalerilor. Denumirea se traduce prin "prima suliţă". Rolul său era de a se asigura de bunul mers al lucrurilor zilnice pentru forţa armată aflată în subordinea sa.
        Centurionul. Centurionul era comandantul unei centurii. El se bucura de un deosebit respect şi consideraţie printre soldaţi. Când soldaţii marşăluiau, centurionul călărea. Centurionul purta un baston de obicei din viţă de vie şi uşor încovoiat cu care bătea (ca pedeapsă oficială) soldaţii indisciplinaţi. Centurionii erau mutaţi destul de des între legiuni şi între provincii. Remarcabil în cazul centurionilor este faptul că de obicei mureau în serviciu, cariera militară fiind de obicei viaţa lor.
        Optio. O centurie putea avea unul sau doi centurioni. Al doilea sau al treilea, în succesiunea comenzii venea optio, persoană desemnată de centurion. Optio purta hastila în luptă, fiind aşezat în spatele centuriei de care aparţinea. Un optio se afla pe acelaşi plafon cu purtătorii de stindarde primind leafă dublă.
        Principales. Funcţionari fără grad, însărcinaţi să ajute ofiţerii.
        Tesserarius. Soldaţii din aceste posturi erau în princpiu responsabili de pază. Numele derivă de la tessera, tăbliţa pe care era trecută parola de noapte în castru.
        Immunes. Soldaţi erau scutiţi de munci indezirabile, din cauza responsabilităţilor în plus faţă de soldaţii obişnuiţi. Cei care erau în perioada de probă se numeau discens.
        Vexillarius. Soldat responsabil cu transportul vexillum-ului. Era cel mai important dintre imuni.
        Imaginifer. Soldat responsabil cu transportul simbolului imperial.
        Cornicer. Soldat responsabil cu semnalele acustice de luptă.
        Exploratores Soldaţi ce pot fi priviţi drept spionajul extern. Erau consideraţi parte integrantă a cavaleriei. Mărşăluiau înaintea armatei chiar cu zile întregi avans. Erau organizaţi în unităţi de expeditus. În ambele cazuri, profilul militar le cerea să umble mult timp îmbrăcaţi în haine civile. La începutul armatei romane nu existau diferenţe între speculatores şi exploratores, existând doar corpurile de cercetaşi. Diferenţa a survenit oarecum natural şi în linii mari a rămas neschimbată chiar dacă unităţile de spionaj au suferit multe modificări în funcţie de evoluţia armatei în general.
        Speculatores. Membrii ai Gărzii Pretoriene ce pot fi priviţi drept contraspioni, în termeni moderni sau altfel spus, spionajul intern. Erau specializaţi în culegerea de informaţii, asasinate, etc.
        Frumentarii. În general împăratul roman întâmpina dificultăţi în crearea unui serviciu specializat de spionaj. Astfel, Hadrian a găsit o soluţie de a pune bazele unui serviciu de curierat care să înlocuiască utilizarea Gărzii Pretoriene în acest scop printr-o reţea de ataşaţi militari care în plus aveau rol de spioni, specializaţi în culegerea de informaţii, destabilizări de situaţii în câmpurile operative şi manipularea anumitor persoane din conducerea teritoriile vizate. Denumirea vine de la aparatul birocratic care se ocupa de colectarea taxelor agricole. De multe ori, acoperirea acestor ataşaţi era distribuirea cerealelor în castre. În parte din cauza activităţii lor, în parte din cauza abuzurilor, au ajuns să fie detestaţi atât de clasa conducătoare cât şi de segmentul social în care acţionau, astfel încât Diocleţian va desfiinţa acest serviciu. Sentimentele negative faţă de ai au crescut atât de mult încât în cercurile politice, asocierea cu acest serviciu putea duce la ruina carierei politice. Acesta a fost motivul pentru care, în 217, Macrinus, prin numirea în Senat al lui Marcus Oclatianus Adventus, fost comandant al Gărzii Pretoriene şi al acestui serviciu, a dus în final la distrugerea carierei sale politice şi la mari cutremure în organizarea Romei.
        Agentes. După desfinţarea serviciului frumentarii, Diocleţian, probabil în jurul anului 319, a pus bazele serviciului Agentes In Rebus, care se ocupa de curieratul în Imperiu. Pe lângă serviciul poştal (cursus publicus), în sarcina acestui serviciu mai intrau transmiterea de comenzi şi ordine, precum şi paza drumurilor şi rutelor de curierat. Deşi se pare că au existat şi rare cazuri de spionaj şi abuzuri, acestea au fost probabil impuse de excepţionalul situaţiei.
        Venatores. Detaşament militar din cadrul serviciului de spionaj în faţa inamicului.
        Milites gregarius. Soldaţii obişnuiţi.
        Velites. Categorie de soldaţi din păturile inferioare, erau dotaţi cu suliţe şi pectorale. În luptă erau aşezaţi în faţa infanteriei pentru a arunca prima rundă de suliţe, după care se retrăgeau în spatele liniei. Au fost cunoscuţi de-a lungul vremii sub diferite nume: ferentarii, procubitores, leves. Nu erau prganizaţi în formaţii distincte ci erau ataşaţi unei hastati manipule.
        Accensi velati. Categorie de soldaţi suplimentari, din perioada regatului, neînarmaţi, care îi înlocuiau pe cei căzuţi în luptă. Aveau uneori sarcina să amenajeze drumurile pe care se deplasau trupele. Ulterior, în perioada republicană, aceşti soldaţi sunt cunoscuţi ca ordonanţe în slujba ofiţerilor. În timpul Principatului, aceste detaşamente se ocupau de construcţia drumurilor în Italia, dar formau şi un colegiu de privilegiaţi, fără rol militar, în care erau cuprinşi membri din ordinul ecvestru şi chiar liberti.
        Tirones. Tânăr recrut.
        Fabri. Ingineri şi arhitecţi.
        Mercatores. Comercianţi.
        Scribae armamentarii. Funcţionari însărcinaţi cu evidenţa armamentului.
        Actuarii. Subofiţeri cu funcţii contabile, privind inventarele şi aprovizionarea unei unităţi militare.
        Aquarii. Soldaţi ale căror obligaţii constau în aprovizionarea cu apă a trupelor; făceau parte din grupul de pompieri alături de siphonari.
        Calones. Sclavi sau servitori, persoane cu diverse îndatoriri de funcţionari, secretari, îngrijitori de cai, fierari, bucătari, etc.
        Muliones. Sclavi specializaţi în îngrijirea turmelor de animale sau transportul de mărfuri.

DECORAŢIILE
        Corona aurea. Coroana aurită era oferită centurionilor şi principalilor pentru fapte deosebite precum rezistenţa şi apărarea unui loc strategic.
        Corona vallaris. Era realizată din aur şi oferită primului soldat care forţa palisada inamică.
        Corona muralis. Era relizată din aur şi era oferită primului soldat care escalada zidul unei fortificaţii inamice asediate.
        Corona civica. Era realizată din frunze de stejar şi era oferită soldatului care prin fapte de vitejie salva viaţa altor soldaţi. Oferea mari privilegii sociale.
        Corona graminea (obsidionalis). Era realizată din iarba unde avea loc fapta de vitejie. Se referă la salvarea unei formaţii de luptă într-un asediu. Era una din decoraţiile rar oferite.
        Hasta pura. O suliţă de argint oferită se pare la terminarea serviciului unui primus pilus.
        Vexillum. Un stindard de argint în miniatură.

PEDEPSELE
        Castigatio. Pedeapsă corporală.
        Pecunaria multa. Pedeapsă financiară.
        Munerum indictio. Pedeapsă prin prelungirea serviciului militar.
        Militatiae mutatio sau Gradus deiectio. Degradare.
        Missio ignominiosa. Excludere din armată.
        Execuţie. Pedeapsa cu moartea pentru fapte extrem de grave.
        Decimare. Pedeapsa cu moartea pentru un grup de persoane din care se alegea aleator tot a zecea persoană. Aceştia erau decapitaţi sau omorâţi cu pietre de colegi.
        Dizolvarea unei unităţi. Măsură rară, în general din cauze de raliere politică faţă de uzurpatori, se pierdeau drepturile de la terminarea serviciului militar.

TACTICI DE INFANTERIE
        Fără ordine pe câmpul de luptă în cele mai mici detalii, totul se destrăma. Pentru un succes sigur, armata romană a ajuns să deţină numeroase tehnici care să oprească confuzia pe câmpul de luptă şi să asigure victoria cu eficienţă.
        Printre aceste tehnici se aflau formaţiile de luptă.
        Aşezarea unităţilor legiunii. Cel mai adesea se întâlneşte aşezarea Triplex Acies. În această situaţie, unităţile sunt aranjate pe trei rânduri (axe). Pe rândul din faţa (acies prima), se aşezau 4 cohorte. Pe al doilea rând (acies secunda) se aşezau 3 cohorte. Pe a treilea rând (acies tertia), încă 3 cohorte. Rândurile din spate aveau rolul de acorda suport celor din faţă, iar ultimul în plus proteja şi flancurile. În funcţie de teren şi aşezarea adversarului, existau 7 variaţii consacrate ale acestei aşezări a trupelor.
        Formaţii de luptă ofensive. "Capul de porc" era formaţia ofensivă folosită în câmp deschis. În aceasta formaţie, soldaţii se aşezau în "V" cu vârful spre inamic, pe două rânduri, cu scuturile apropiate şi spadele scoase printre scuturi. Astfel se forţa spargerea frontului inamic. În cazul asediului unei cetăţi se folosea formaţia denumită ţestoasă (testudo). Pentru a forma această grupare, unitatea se aşeza în careu, soldaţii de pe margini formau ziduri laterale din scuturi, iar cei din mijloc formau un plafon protector din scuturi. Istoricii antici spun că această formaţie ar fi fost atât de eficientă încât ar fi putut susţine un car în mişcare.
        Formaţii de luptă defensive. Când erau înconjuraţi de inamici, soldaţii romani foloseau formaţii de luptă închise. Ele puteau avea forma de careu sau rotunde. În ambele situaţii, soldaţii formau un zid de scuturi, în interiorul formaţiei aflându-se comandantul sau comandanţii unităţii.
        Alegerea terenului. Generalul încerca să aleagă pe cât posibil poziţia cea mai bună în teren. Terenul ideal era în partea superioară a unei pante nu foarte înclinate şi de preferat cu un râu la baza pantei. Dacă terenul nu convenea armata aştepta în fort până inamicul pleca, începând apoi urmărirea. Dacă terenul era acoperit de iarbă înaltă, se instalau diverse obiecte ascuţite care răneau soldaţii sau animalele.
        Anihilarea resurselor inamicului se realiza în două moduri: prin atacarea directă a resurselor şi capturarea sau distrugerea lor sau prin tăierea accesului la ele.
        Semnalele în luptă. Pentru a transmite ordine în luptă sau pentru a atrage atenşia asupra un unor ordine ce vor urma, se foloseau diverse semnale. Cele sonore erau realizate cu diverse dispozitive de suflat precum cornu, tuba, bucina sau lituus în cazul cavaleriei, deasemenea mai rar se foloseau tobele. Semnalele acustice puteau să dea ordine directe sau să atragă atenţia soldaţilor să privească dispozitivele care transmiteau semnale vizuale, în majoritatea cazurilor prin intermediul stindardelor.
        Asediul. Asediul se realiza prin utilizarea a diverse tactici (formaţii de luptă precum testudo, săparea de tunele pentru acces în fort sau surparea zidurilor), prin utilizarea a diferite arme (artileria) şi asistaţi de diferite formaţii de luptă.
        Urmărirea adversarului în retragere, nu era considerată o tactică care să se realizeze rapid şi în forţă. De obicei se analiza cu atenţie şi înţelepciune dacă adversarul încolţit nu era în stare să depună o ultimă rezistenţă, care să irosească resurse.

GARDA PRETORIANĂ
        În timp ce staţionau în Roma, pretorienii nu purtau armură sau scut, ci doar tunică şi sabie. Pe câmpul de luptă, erau echipaţi în linii mari ca şi legionarii, însă principial cu echipament mai ornamentat.
        Praetorul, era titlul consulului comandant suprem al armatei. La început, Garda Pretoriană era un nume generic, care denumea o unitate de elită, al cărei rol era să-şi protejeze comandantul. Astfel de unităţi au apărut în perioada Republicii târzii. După înfrângerea lui Antonius, Augustus a formalizat unităţile pretoriene. Erau 9 cohorte a 500 de soldaţi fiecare. Înainte de secolul II î.e.n., o astfel de cohortă era condusă de un tribun de rang ecvestru. Augustus, a creat două posturi de conducere, ocupanţii fiind denumiţi Prefecţi Praetorieni. Împăratul Tiberius, a întărit şi mai mult Praetorienii, care, drept recunoştinţă au adoptat ca simbol al unităţii, semnul zodiacal al Împăratului: scorpionul. Rolul principal al Gărzilor Praetoriene era de a proteja împăratul, apoi ca forţă de intervenţie în Roma, dar dacă situaţia o cerea se alătura armatei pe câmpul de luptă. Recrutarea se făcea de multe ori din rândul veteranilor de elită. Odată cu creşterea influenţei politice, gărzile pretoriene s-au implicat din umbră, din ce în ce mai mult în politica imperiului, susţinând conducătorii sau uzurpatorii, fapt ce a contribuit în foarte mare măsură la destrămarea imperiului.

UNIFORMELE DIN ARMATA ROMANĂ
        Uniforma tribunului. Purtau pe poala mantiei un bandă lată de purpură. La cei de rang senatorial ea era lată (laticlavi), iar la cei de grad ecvestru era mai îngusta (angusticlavi). Purtau mantie atârnată pe un umăr cu o fibulă. Casca lor era dotată cu un penaj bogat şi multicolor. Gladiusu-ul era atârnat pe o curea aşezată diagonal pe piept. Purtau pantaloni până deasupra genunchilor. Ofiţerii superiori aveau dreptul să poarte cizmuliţe şi paludamentum, o fâşie de stofă în jurul taliei.
        Uniforma legionarului din republica târzie. Uniforma tipică acestei perioade era alcătuită din zale inelare cu strat dublu pe umeri, coif de bronz de tip Montefortino cu creastă din păr de cal, scutul fiind de formă ovală şi curbat după axa longitudinală.
        Uniforma centurionului din republica târzie. Pentru a putea fi deosebiţi de soldaţii din subordine, centurionii avea uniforme care se distingeau prin: apărătoare pentru tibii, portul unui băţ răsucit de viţă de vie, portul săbiei pe şoldul stâng, echipament decorat.
        Uniforma legionarului imperial. Soldatul din această perioadă era echipat cu coif de tip galic, armură segmentată, sabie purtată pe şoldul drept, scut de obicei dreptunghiular şi curbat după axa longitudinală. Uniforma a suferit modificări în timpul războaielor dacice, din cauza armei specifică acestui popor: falxul. Pentru a contracara efectele acesteia, uniformei standard i s-a adaugat o apărătoare pentru antebraţ sau braţ, uneori doar pentru braţul drept cel stâng fiind protejat în mare măsură de scut, apărătoare pentru tibie şi două lamele în cruce pe coif.
        Uniforma centurionului din imperiul timpuriu. Faţă de perioada precedentă, uniforma diferă prin decoraţiile mai bogate ale echipamentului şi prin creasta transversală de pe coif, realizată din păr de cal sau pene.
        Uniforma purtătorului de standard. Uniforma acestui soldat se remarcă prin pielea de animal purtată peste coif, ale cărei labe erau prinse încrucişat pe piept. Cel mai adesea se întâlneşte pielea de lup şi de urs. Pielea de leu se pare că era rezervată gărzilor pretoriene.
        Uniforma cornicenului. Cornicenul sau trâmbiţaşul avea uniforma purtătorului de standard, în plus având trompeta prin care transmitea ordine soldaţilor sau îi atenţiona să-i privească pe cei care le dădeau ordine.

ARMURA ROMANĂ
        După decretul din 123 î.e.n., statul a început să aprovizioneze legiunile cu echipament. Uneori, aprovizionarea se făcea cu echipament nou şi îmbunătăţit, uneori cu echipament în parte nou, în parte refolosit. Fiecare tip de armură are multe subvariaţiuni.
        Lorica musculata. În perioada de început, soldaţii romani purtau platoşe în stilul grecesc hoplit, decorate cu modele musculare, animaliere, vegetale, etc. În timp, acest tip de platoşă, a rămas rezervat doar rangurilor înalte. Nu s-a găsit nici un exemplar pe cale arheologică, dar ele sunt bine cunoscute din exemple statuare. Aceste platoşe erau dotate cu bucăţi de piele (pteruges), care protejau braţele şi coapsele la contactul cu platoşa metalică. Cele de paradă erau realizate doar din piele şi frumos ornamentate.
        Lorica hamata. Denumirea se traduce prin "armură cârlig", care provine de la cârligul cu care se prindea pe umeri. Originea este disputată şi este atribuită cu probabilitate galilor. În armata romană, se pare că a fost introdusă în prima jumătate a secolului II î.e.n.. O astfel de za cântărea în jur de 7 kilograme. Asigura protecţie şi libertate de mişcare excelente. Împreună cu zaua, se folosea o curea care scădea din greutatea care cădea pe umeri. Pe sub za, se purta o haină denumită subarmalis. Variaţiuni ale acestei armuri, s-au folosit mult timp după căderea imperiului roman.
        Lorica squamata. Denumirea se traduce expresiv prin "armură cu solzi". Această armură, consta din rânduri de solzi de fier sau bronz ce se suprapuneau parţial, semănând mai mult cu un penaj decât cu solzi. Acest tip de armură era mai uşor de fabricat şi implicit devenea mai ieftin decât o armură de tip lorica squamata. Dezavantajul era, că oferea mai puţină protecţie şi libertate de mişcare. Cel mai mare dezavantaj, apărea la loviturile de înţepare de jos în sus.
        Lorica plumata. "Armura cu pene" era o variantă mai complexă, o combinaţie a celor două anterioare. Pe o armură cu inele se ataşau solzi metalici. Aceştia fiind ataşaţi doar la vârf, se mişcau în vânt ceea ce le oferea o asemănare cu penajul unei păsări.
        Lorica segmentata. Pare a fi un stil de armură dezvoltată de romani, cu unele proprietăţi împrumutate de la echipamentul de protecţie al gladatorilor. Era construită din bucăţi de fier laminat, legate între ele prin intermediul unor curele de piele şi cârlige metalice, rezultând o protecţie flexibilă şi eficientă. Primele armuri de acest tip, au început să fie folosite în timpul lui Augustus. După Tiberiu, această formă de armură pare să fie folosită din ce în ce mai puţin, iar declinul ei total pare să fi avut loc în a doua jumătate a secolului al II-lea e.n. Există doua tipuri majore ale acestei armuri: Corbridge şi Newstead. Crobridge se împărţea la rîndul lui în două subtipuri: Corbridge A şi Corbridge B funcţie de felul lamelelor de pe umeri şi felul cum erau acestea prinse de cele de pe corp. Tipul Newstead, intră în utilizare în secolul I e.n., diferenţa majoră fiind numărul de cârlige şi curele care prindeau lamelele între ele. Împreună cu aceste armuri se purta şi o eşarfă (focale) care protejau gâtul soldatului de armura pe care o purta.
        Pectorale. Placă de metal de aproximativ 20 cm2, purtată pe piept pentru a proteja organele interne vitale. Erau purtate de hastati si triarii.

ECHIPAMENTUL SOLDATULUI ROMAN
        Întregul echipament al soldatului cântărea în jur de 40 kg.
        Balteus. Denumirea dată centurii în imperiul timpuriu, denumite mai apoi cingulum militare, erau semnul distinctiv al soldatului, cetăţeanul civil neavând voie să poarte centură. Ea era realizată din piele şi dotată cu cataramă puternică, de multe ori era acoperită cu placuţe de metal ornate sau realizată doar din aceste plăcuţe. Ele puteau fi acoperite cu folii de metal preţios. Această centură era folosită pe de-o parte pentru a prelua o parte din greutatea armurii de pe umeri, iar pe de altă parte pentru a se agăţa de ea armamentul. În prima jumătate a secolului I e.n., mulţi soldaţi purtau două centuri. Pe una se agăţa sabia, iar pe a doua se agăţa pumnalul. Sabia era purtată pe dreapta de către soldaţi şi pe stânga de către ofiţeri. În imperiul târziu se renunţă la această diferenţiere. Centurile erau relativ înguste şi erau placate cu bucăţi de metal pe toată lungimea. Bucăţile de metal puteau fi bogat ornamentate. Cele mai multe ornamente erau bătute, uneori prin placare cu cositor şi în cazuri mai rare, acoperite cu foietaj de metal preţios. În secolele I şi al II-ea e.n., de centuri se agăţau (sporran) bucăţi de piele care apărau organele genitale. Dar slaba protecţie oferită de aceste bucăţi de piele par a le recomanda drept un simbol al statutului soldatului şi al masculinităţii sale.
        Caligae. Denumirea latină pentru sandale. Erau confecţionate din piele, pe talpă erau dotate cu crampoane din metal. Au fost în folosinţă până în secolul al II-lea e.n. după care încep să fie înlocuite de încălţări complete de tip bocanc. Se păstrează nenumărate urme ale tălpilor pe cărămizi, sau găsit şi exemplare păstrate în bune condiţii.
        Tunica. Cămaşa standard, purtată de soldat. Era confecţionată din lână. Se pare că era generalizată culoarea roşie, dar acest fapt nu este demonstrat.
        Bracae. Pantaloni până sub genunchi din material textil sau piele, purtaţi în perioada rece. În rest, pantalonii erau împotriva standardelor armatei romane.
        Sagum sau Paenula. Mantia era echipamentul care proteja soldaţii împotriva ploii şi parţial a frigului. Era confecţionată din lână. În funcţie de tipul de lână folosită, mantia avea culoarea gri sau crem închis. Uleiurile continute natural de lână o făceau practic impermeabilă. Mantia avea în timpul nopţii rolul de pătură. În funcţie de modul de realizare, mantia putea fi dreptunghiulară, fiind prinsă pe umăr sau la gât cu o fibulă, caz în care era numită sagum sau rotundă caz în care se numea paenula. Mantia rotundă putea fi semicirculară caz în care se prindea în faţă cu o fibulă, sau circulară, caz în care nu era nevoie de fibulă deoarece avea o gaură în mijloc prin care intra capul, astfel sprijinindu-se direct pe umeri. Mantia rotundă era de obicei dotată cu glugă.
        Loculus. Ghiozdan.
        Focale. Eşarfe care protejau pielea de armură.

COIFURILE ROMANE
        Armura romană a fost puternic influenţată de vecinii Romei. Astfel în prima fază, coifurile romane erau predominant în stil grecesc şi confecţionate din bronz. După cucerirea galilor, imperiul a angajat pricepuţii fierari gali pentru a confecţiona coifuri pentru armată în stilul galic şi din fier. Acesta se generalizează şi rămâne în linii mari neschimbat pentru mult timp. În perioada târzie a imperiului, stilul coifurilor este puternic influenţat de persani şi sarmaţi. Diferitele tipuri de coifuri romane sunt denumite după locaţia descoperirii primelor exemplare. În timpul marşului, coiful se agăţa de umăr cu o sfoară legată de un inel din vârful calotei. De obicei căştile sunt inscripţionate cu numele posesorului şi al unităţii din care făcea parte. Penajul este folosit majoritar la parade, uneori şi pe câmpul de luptă dar mai ales de către ofiţeri. Acesta, având o lungime de până la 50 cm, făcea soldatul să pară mai înalt şi mai impunător. El se pare că era colorat în funcţie de arma şi gradul posesorului.
        Tipul Montefrino. Coifuri folosite începând cu secolul al IV-lea î.e.n. până în jurul anului 50 e.n..
        Tipul Coolus C. Tip de coif purtat în perioada lui Augustus şi Tiberiu. Se diferenţiază prin cozorocul metalic.
        Tipul Coolus E. Diferenţa faţă de tipul precedent constă în suporturile pentru crestele de păr de cal sau pene. Creasta din vârful coifului de această dată era prinsă într-o formă metalică de "U" lungă, spre deosebire de perioada republicană când accesoriile erau prinse într-un tub scurt.
        Tipul Gallic H. Se diferenţiază prin gravurile de sprâncene şi prin apărătoarea de gât care era mai înclinată. Acest tip este folosit în secolul I e.n.
        Tipul Italic G. Folosit în secolul al III-lea e.n..
        Tipul Spangenhelm. Stil copiat copiat de la sarmaţi, era confecţionat din bucăti de fier laminat (4 până la 6), aşezate în formă de castron şi prinse cu benzi metalice. Sunt adoptate de romani în secolul al III-lea e.n. şi continuă să fie folosite inclusiv de armatele europene până în secolul al VII-lea e.n..
        Tipul Ridge. Aceast tip este folosit până în secolul al IV-lea e.n. şi apare ca un subtip de final al celui galic. Diferenţele constau în două benzi metalice încrucişate, prinse pe vârful coifului, în apărătorile pentru obraji, cele pentru gât şi uneori apar şi cele pentru nas. Acest tip a fost ralizat în mari cantităţi atât pentru infanterie cât şi pentru cavalerie. În timpul folosirii lor, conducerea imperiului a redus armura oferită soldaţilor pentru micşorarea costurilor. De multe ori singurele elemente de armură oferite erau coiful şi scutul.
        Casca de cavalerie, întâlnită şi în a doua jumătate a secolului al III-lea e.n., este realizată cu bogate decoraţii. Acestea precum şi unele căşti de paradă şi mai rar cele folosite pe câmpul de luptă, sunt dotate cu viziere în forma de faţă umană.

SCUTURILE ROMANE
        Scutum. Deşi au existat variaţiuni ale scutului de-a lungul timpului, tipologia este relativ constantă. Denumirea latină pentru scut este scutum. Elementele constructive sunt placa de lemn, dreptunghiulară, ovală sau rotundă, primele două tipuri, curbate după axa verticală pentru a se plia în jurul corpului, realizată din 3 straturi. Cele exterioare din scânduri verticale, iar cel interior din scânduri orizontale, toate lipite între ele, probabil cu un adeziv lichid, grosimea fiind de 1-2 cm, mai gros în mijloc şi mai subţire la margini. Cel mai adesea se foloseau stejarul şi mesteacănul probabil din cauză că se aşchia mai puţin la lovituri. Placa de lemn se îmbrăca în diverse materiale precum pânze de lână, pâslă sau piele. Marginea se realiza din lamele de bronz nituite. Marginile descoperite de arheologi denotă prin grosimea lor redusă că ele nu puteau avea rol de protecţie împotriva loviturilor, ci doar rol decorativ sau de fixare a pieselor componente. Nu toate scuturile erau dotate cu margini metalice. În spate erau prinse mici scânduri pentru prindere, învelite în piele. Scuturile erau probabil dotate şi cu bretele pentru transportul în timpul marşului. În mijlocul scutului, se realiza un orificiu dotat cu un mâner orizontal, în interior, care uşura prinderea scutului (apucarea se făcea de sus în jos), acest orificiu fiind acoperit în partea frontală, cu o bucată de metal boltită denumită umbo, care putea avea diferite forme exterioare: rotundă, rectangulară, hexagonală. Din modelele sculpturale se pare că se dorea un paralelism între forma scutului şi forma exterioară a umbo-ului. Scuturile erau, de obicei, bogat ornamentate. Cel mai des întâlnit model este cel dedicat lui Jupiter cu aripi şi fulgere. Aceste decoraţiuni apăreau doar pe scuturile cetăţenilor romani. Printre auxiliari, se întâlnea adesea motivul ghirlandei, care se pare că semnifica victoria în luptă. La auxiliari, decoraţiunile aveau un caracter mai mult ornamental decât simbolic şi mai cuprindeau diverse forme simple precum stele, cercuri, flori, etc. În perioada târzie, se recurgea la simple forme geometrice. Uneori pe scuturi se treceau informaţii despre soldat şi unitatea din care făcea parte pentru recunoaştere în luptă cu rol de răsplată sau pedeapsă funcţie de comportamentul în luptă. Scutul roman atingea o greutate de până la 10 kg şi dimensiuni de până la 1,5 m înălţime şi 70 cm lăţime. Pe lângă metoda clasică de utilizare, acest scut masiv era utilizat pentru doborârea inamicului de către soldatul care alerga.
        Clipeus. Un alt tip de scut este cel oval sau hexagonal care proteja doar bustul. Construcţia era în linii mari asemănătoare cu tipul precedent.
        Parma. Cavaleria şi infanteria uşoară, purta un scut rotund. Construcţia este identică.
        
ARMELE ROMANE
        Pilum. Lancea romană avea un stil aparte. Era făcută pentru a se îndoi după înfigerea ei în scutul inamicului, trăgându-i-l astfel în jos. Lungimea totală era de aproximativ 2 m. Era confecţionată dintr-o coadă de lemn de care era prins vârful lung metalic, printr-un corp metalic în formă de trunchi de piramidă, fixat prin trei nituri. La sfârşitul secolului al II-lea e.n., a început să se adauge o bilă de plumb, care mărea distanţa de aruncare, stabilitatea în zbor şi forţa de impact. Lancea a fost folosită până perioada târzie a imperiului.
        Hasta. Suliţa romană a început să fie folosită de unităţile de triari din epoca republicană, iar după reforma lui Marius, suliţa a devenit armă standard aflată în dotarea soldatului roman. Avea corp de lemn (hastille), vârf de fier (cuspis) foliform sau romboidal cu înmănuşare tubulară cu o lungime de aproximativ 20 cm, uneori lustruit şi arar îmbrăcat în foi metalice preţioase probabil pentru paradă şi călcâi de fier, conic. Lungimea totală ajungea la aproximativ 1,5 m.
        Gladius. Spada scurtă după model celto-iberic. Polybius ne comunică că acest tip de armă, a fost introdus în armata romană după războaiele punice. Scopul principal al acestei arme era împungerea, metodă eficientă în atacul în care soldaţii sunt strâns grupaţi, folosirea săbiei prin tăiere verticală, orizontală sau oblică prin mişcări ample expunea corpul soldatului. În perioada târzie a imperiului gladiusul este înlocuit treptat de sabia lungă după model barbar. Principalele tipuri de gladius sunt:
                Mainz. Lama avea o lungime de 50-55 cm, tăişurile aveau o formă concavă. Acest tip este întâlnit până în vremea lui Tiberius.
                Fulham. Lungime de 50-55 cm, tăişurile paralele, lama puţin mai îngustă la vârf.
                Pompei. Lungime de 45-50 cm, tăişuri perfect paralele.
        Tecile pentru gladius erau realizate din lemn sau piele şi deseori dotate cu ornamente metalice în volută. Erau dotate cu două inele pentru legarea de curea.
        Spatha. Spadă folosită de cavalerie, era considerabil mai lungă decât gladiusul (în jur de 90 cm) şi destinată tăierii. Avea garda cubică, masivă. Numărul mare de barbari din perioada târzie a armatei romane foloseau spatha. Era acceptată de conducătorii armatei deoarece cerea antrenament mai puţin şi disciplină mai scăzută.
        Parazonium. Sabie ornată bogat, de obicei cu mâner în formă de cap de acvilă. Era purtată de ofiţerii superiori.
        Pugio. Pumnal purtat de legionari pe o curea diferită de cea pentru gladius, este folosit începând cu secolul al II-lea î.e.n. până în secolul al II-lea e.n.. Avea o lungime de 20-25 cm şi o lăţime de 4-6 cm. Teaca metalică era ornamentată şi dispunea de două perechi de inele pentru suspendare la curea, o pereche la gura tecii şi una la mijlocul ei.
        Clunaculum. Pumnal cu lama mică, se purta la spate în timpul activităţilor non-combative.
        Lancea. Armă care înlocuieşte pilum-ul începând cu secolul al III-lea e.n..
        Spiculum şi Verunculum. Variante ale pilum-ului folosite în timpul lui Diocleţian.
        Veruta. Suliţa folosită în perioada imperială târzie.
        Arcus. Arcul.
        Sagittae. Săgeata.
        Funda. Praştia.
        Plumbatae sau Mattiobarbuli. Proiectile de plumb în uzul infanteriei. Erau scumpe şi relativ greu de produs dar extindeau cu succes raza de acţiune a infanteriei.
        Manubalista. Armă folosită de cavalerie, menţionată de autori antici (Arrian, Tactica, 43.1), utilizată poate şi de infanterie, era o copie la scară mai mică a balistei. Un model antic a fost descoperit la Xanten. Piesa metalică avea dimensiuni de 28X21cm.
        Clava. Buzduganul a fost folosit de armata romană în secolul al II-lea e.n.. Era alcătuit dintr-un corp metalic cu înmănuşare tubulară, dotat cu vârfuri masive ascuţite. Corpul metalic era fixat pe o coadă din lemn.
        Securis. Puţin folosită în perioadă imperială, câştigă importanţă după secolul al V-lea e.n.
        Amentum. Aruncător.
        Cârligul de asediu.

VEXILLA ROMANĂ
        Vexilla era un element de recunoaştere al unei unităţi. Un astfel de însemn deservea 1000-2000 de soldaţi. Ele erau construite dintr-o bucată de lemn înaltă de care era legată o bucată de lemn orizontală, probabil printr-o legătură mobilă. De aceasta din urmă, era agăţată o bucată de pânză rectangulară, cel mai adesea din lână. Pânza cel mai adesea era de culoare roşie, dar se cunosc şi cazuri albastre, probabil şi altele. Pe acest fond colorat, se imprimau motive care în general erau numele şi simbolul legiunii sau unităţii respective, uneori şi numele comandantului, precum şi ornamente marginale. În vârful stindardului se găsea adesea un ornament în formă de vârf de suliţă şi mai rar în forma de frunză sau alt element animalier, vegetal sau antropomorf.

VIAŢA UNUI SOLDAT
        Viaţa unui soldat consta din activităţi zilnice regulate. La fiecare 15 zile, soldaţii îşi primeau raţia. Fiecare primea o ratie de pesmet (buccellatum) jumătate de obroc de grâne (frumenti) ca supliment. Un soldat consuma în medie 300 de kg de cereale anual. Carnea se achiziţiona majoritar de la comercianţi sau era procurată prin vânătoare. Meniul soldaţilor mai conţinea brânză, ulei şi miere. Pe lângă comercianţi alte surse de mâncare erau animalele crescute şi plantele cultivate de însăşi formaţia militară, vânătoarea, pescuitul şi pachetele trimise de rude care sunt bine atestate în corespondenţă. Fiecare soldat primea o simbrie anuală care însă era mică, aproximativ 100 de denari anual cu variaţii semnificative de-a lungul timpului. Dar prada de război se împărţea soldaţilor care nu doar compensa simbria mică ci putea chiar să îmbogăţească soldaţii. O altfel de răsplată era acordarea de terenuri nou cucerite. Cu cât era mai mare rangul soldatului cu atât putea primi mai mult pământ. Cezar a fost primul care a împărţit întreaga pradă de război în mod egal tuturor soldaţilor.
        Soldaţii trebuiau să se menţină în formă. Pe lângă activităţile zilnice, soldaţii aveau antrenamente specializate în cadrul cărora alergau pe teren plat sau dotat cu obstacole, antrenament militar specific, lunar se organiza un marş de aproximativ 30 km, în care soldatul transporta echipamentul complet.
        O altă activitate zilnică demnă de notat era marşul care în medie era de până la 20 km pe zi, marş în timpul căruia fiecare soldat îşi ducea singur propriul echipament. Utilizarea sclavilor a fost interzisă începând de la reforma lui Marius. Acesta a şi implementat un mod de transport al echipamentului care a rămas cunoscut sub numele de "măgarul lui Marius" prin care o parte din echipament era agăţat pe corp iar o parte transportat pe un par denumit pila muralia. O parte din echipament se transporta în care. Marşul se executa de regulă în formaţii pătrate. Avangarda era compusă din unităţi de infanterie uşoară şi majoritatea cavaleriei, mijlocul formaţiei de marş era alcătuită din grosul armatei, adică, cei mai valoroşi soldaţi. Gruparea de mijloc era condusă de cea mai apreciată unitate denumită primum agmen. Aceştia erau înconjuraţi de unităţile mai puţin valoroase denumite novissimum agmen. Această aşezare avea rolul de a proteja cadrele valoroase în cazul unui atac surpriză. Urmau bagajele. Ariergarda era alcătuită din infanterie uşoară şi grea şi câteva detaşamente de cavalerie. Toată formaţiunea de marş era flancată de diverse trupe uşoare.
        Tabăra romană era o tehnică vitală în armata romană. Avea rolul de a preveni un atac supriză. Tabăra romană era practic un oraş mobil. La sfârşitul zilei, la finele marşului, armata îşi aşeza tabăra care era la fel de eficient ca şi un oraş sedentar. Tabăra putea fi aşezată cu uşurinţă în 6 ore. Primul pas în realizarea ei era crearea "zidurilor", defapt un sistem de val (agger) cu şanţ (fossa) şi palisadă sau chiar ziduri. Tabăra avea o formă rectangulară cu câte o intrare pe fiecare latură. Zidul era în permanenţă păzit, în plus, fiecare poartă fiind dotată cu un turn de supraveghere. În centrul taberei, la intersecţia drumurilor (via principia pe directia E-V şi via praetoria pe direcţia N-S) dintre porţi se aflau cortul generalului şi steagurile şi de asemenea corturile comercianţilor (tubernaculae). În jurul lor se afla corturile soldaţilor (papilio) în care dormeau câte 8 soldaţi (contubernium). După părăsirea lor, aveau lor defensiv într-o eventuală retragere. De multe ori, după abandonarea lor, aceste tabere se transformau în forturi şi uneori în oraşe de către băştinaşi.
        În fiecare castru, în clădirea comandamentului (praetorium) se aflau una sau mai multe încăperi (armamentaria) destinate depozitării armelor.
        Mariajul, era interzis la început. În timpul lui Claudius, începe să fie tolerat dar nu încurajat. În provinciile de frontieră, acesta rămâne interzis de către oficialităţi dar respectat de către camarazi, atunci când exista. Copiii rezultaţi din aceste căsnicii ilegitime, puteau deveni cetăţeni romani doar dacă îşi urmau tatăl în armată.

ALTE FORMAŢII MILITARE
        Auxilia. Formaţiuni de luptă alcătuite din soldaţi care nu erau cetăţeni romani. În epoca republicană, auxilia reprezentau toate trupele în afară de legiuni. În perioada imperiului din auxilia făceau parte trupele auxiliare de cavalerie (alae), cele de infanterie (cohortes) şi formaţiunile etnice de luptă (numeri). Aceste formaţiuni se numeau legionum dacă erau subordonate legiunii şi provinciarum dacă erau subordonate guvernatorului unei provincii. După reformele lui Diocleţian, în timpul dominatului, existau auxilia atât în armata stabilă de graniţă (ripenses), cât şi în cea de manevră (comitatenses).
        Numerus. Detaşament condus de un ofiţer roman (numit praepositus), mai apoi de prefecţi sau tribuni, aveau diferite organizări, destinaţii şi denumiri aferente: equites singulares augusti, pedites singulares praesidis, exploratores, frumetarii. Numerus ca formaţii militare stabile, apar sub Hadrian, prin transformarea unităţilor neregulate de gentes barbare, constituite de Traian pentru războaiele cu dacii (maurii lui Lucius Quietus, britonii, sirienii, palmirenienii, etc). În ceea ce priveşte tactica de luptă, armamentul (levis armatura) şi locul de recrutare, numerus şi păstrat caracterul lor naţional. Erau garnizonaţi în provincii de frontieră, în castre mici. Soldaţii lor au ocupat cadrul cel mai de jos în rândul trupelor auxiliare (referitor la stagiu, soldă, armament, etc.). Efectivul unui numerus se situa între 500 şi 900 de soldaţi. Uneori aveau misiunea de a supraveghea drumuri sau staţii poştale importante. În denumirea unui numerus apar locul de recrutare şi de staţionare. În secolul al III-lea e.n., mulţi numerus sunt constituiţi în alae şi cohortes sau sunt dizolvaţi. Prin reforma militară a lui Diocleţian, numerus pierd vechiul lor caracter etnic şi constituie formaţii de graniţă alături de ripenses.
        Vexilattio. Detaşament format din cei mai buni soldaţi, adesea veterani, organizaţi în vederea executării unor misiuni speciale. Efectivul varia în funcţie de misiune. Erau comandaţi de un praefectus castrum iar în misiune de un praepositus, legatus, dux sau centurio în funcţie de efectiv şi misiune.
        Veterani. Soldaţi din toate categoriile de trupe (legiuni, auxiliari, cohorte, pretorieni, flotă), eliberaţi din armată prin honesta missio după încheierea anilor de serviciu. Titlul de veteran era onorific dar implica anumite privilegii materiale (împropietăriri în provincii, gratificaţii băneşti, 5000-10.000 denari pentru soldaţii obişnuiţi şi mai mult pentru ofiţeri, imnutăţi fiscale şi juridice). Veteranii din trupele auxiliare mai primeau cetăţenia romană şi legalizarea căsătoriei (ius civitas şi ius conubii). Alte modalităţi prin care se putea ieşi din armată erau missio ignominiosa (excludere disciplinară) şi missio causaria (excludere din cauze medicale).

CAVALERIA ROMANĂ IMPERIALĂ
        Alae. Aceste unităţi aveau în componenţă exclusiv soldaţi care nu erau cetăţeni romani. Denumirea înseamnă aripă şi vine de la faptul că, aceste unităţi erau aşezate în flancurile armatei, acolo unde cavaleria avea eficienţă maximă. O ala, putea fi alcătuită din 500 de soldaţi fiind denumită ala quingenaria, aceasta fiind împărţită în 16 unităţi de câte 32 de soldaţi, unităţi denumite turmae. În perioada flaviană, au fost create alae mai mari. Ala millaria era formată din 1000 de soldaţi. Numărul acestui tip de unităţi era mic. O provincie nu avea mai mult de o atfel de unitate odată. Ala milliaria era împărţită în 24 de turmae de 32 de soldaţi.
        Cohortes equitatae. Introduse în perioada iulio-claudiană, aceste unităţi aveau o compoziţie mixtă de infanterie şi cavalerie. Iulius Cezar şi Augustus foloseau trupe mixte dar numai când situaţia combativă o cerea. Unităţile permanente de acest tip, au apărut mai târziu şi erau formate din 120 de călăreţi şi 380 de infanterişti, caz în care era denumită quingenaria sau 240 de călăreţi si 760 de infanteriştii dacă se numea milliaria.
        Equites legionis. Unitate de cavalerie ataşată fiecărei legiuni. Era formată la început din 120 de soldaţi iar în perioada târzie a imperiului, a crescut la 760. Nu se ştie sigur dacă această unitate avea acelaşi comandant ca şi legiunea.
        Equites singularis. Împăratul şi guvernatorii provinciali aveau în unităţile de pază contingente de cavalerie, denumite equites singularis. În cazul împăratului se adăuga şi augusti. Această unitate, este echivalentul călare al gărzii pretoriene.

TIPURI DE CAVALERIE
        Lancearii sau Antesignani. Unitate mobilă de cavalerie uşoară, folosită încă de la începutul imperiului, folosea ca armament lancea, suliţa, sabia. Erau folosite eficient pentru cercetare, patrulare, paza flancurilor şi urmărirea şi eliminarea inamicului în retragere. Numele latin este în dezbatere.
        Conttarii. Trupe de cavalerie grea, create sub domnia lui Traian probabil ca o contramăsură în luptele cu cavaleria sarmată. Foloseau lănci grele (contus) copiate de la sarmaţi.
        Cataphractii sau Clibanarii. Două cuvinte care denumeau acelaşi tip de unitate de cavalerie grea, poate două subtipuri ale aceleaşi unităţi. Purtau armură completă, dezvoltată de popoare estice, pentru a contracara efectul săgeţilor. Aceste trupe au apărut probabil, sub domnia lui Hadrian.
        Sagittarii. Unităţi de arcaşi călare. Regiunile tipice de recrutare erau Creta, Numidia, Tracia.
        Carele de luptă. Deşi au existat, nu erau apreciate de romani deoarece necesitau teren plat. În cazul în care adversaul era dotat cu care de luptă, romanii construiau obstacole care să le avarieze serios.

RANGURILE ŞI FUNCŢIILE CAVALERIEI
        Praefectus equitum. Comandant general al ala-ei. La început, postul era ocupat de soldat care nu era cetăţean roman. Începând cu sfârşitul secolului I e.n., postul era ocupat de un cetăţean roman.
        Decurio. Comandant al unei turmae.
        Principales. Ofiţeri care puteau să comande mici unităţi de soldaţi şi care erau plătiţi mai bine decât soldaţii obişnuiţi.
        Cornicularius. Secretar al ofiţerului major.
        Duplicarius. Al doilea în comandă după decurion.
        Sesquiplicarius. Al treilea în comandă după decurion.
        Curator. Contabil.
        Custos armorum. Armurier.
        Actarius. Al doilea în comandă în personalul preoţesc şi administrativ.
        Strator. Mesager.
        Librarius. Birocrat.
        Beneficiarus. Asistent al prefectului.
        Centurio exercitator. Ofiţer responsabil cu antrenamentul unităţii.
        Eques speculator. Spion călare.
        Eques stablesianus. Grăjdar.
        Eques sapsarius. Medic călare.

ARTILERIA ROMANĂ
        Armata romană folosea un divers armament de artilerie, majoritatea copiate după modele greceşti, dar cu numeroase, originale şi eficiente îmbunătăţiri romane. Maşinile de artilerie erau folosite atât de trupele de uscat cât şi de marină. Aceste maşini erau manipulate doar de către cetăţeni romani, pentru a nu putea fi folosite de contingentele străine în cazul în care acestea îşi întorceau armele împotriva armatei romane. Începând cu secolul al IV-lea e.n., artileria scade în importanţă, acest tip de maşinării intrând în dotarea legiunilor speciale de artilerie şi în mai ales în a acelor unităţi care apărau puncte fixe. Denumirea latină nu este înţeleasă întotdeauna pe deplin, dar principalele tipuri erau după cum sunt descrise mai jos.
        Ballista. Maşini de război care se bazau pe forţe de torsiune pentru a arunca proiectile precum pietre (proiectile de 50 kg la 500 m) şi săgeţi. Începând cu secolul al II-lea denumirea de ballistae devine specifică doar armamentului care proiecta săgeţi, cele care proiectau pietre avînd denumirea de catapulte. Ambele tipuri erau manipulate de ballistarii. Nu se cunoaşte exact câte se aflau în dotarea unei legiuni. Începând cu secolul al II-lea e.n. este introdusă carroballista, balistă montată pe un fel de car care mărea mobilitatea maşinăriei.
        Catapulta. Maşinării de război mari folosite pentru aruncare proiectilelor de piatră. Foloseau energia potenţială înmagazinată de o greutate mare. Aveau o mare rază de acţiune.
        Onager. Maşinărie de război care proiecta pietre sau vase casante cu materiale inflamabile. Denumirea vine de la un tip de măgar persan deoarece şocul aruncării făcea maşinăria să semene cu un măgar care îşi azvârle copitele din spate. Cea mai largă utilizare a avut-o în mijlocul secolului al IV-lea e.n. Slaba libertate de mişcare o făceau potrivită pentru asedii.
        Scorpio. Maşinărie folosită pentru a proiecta săgeţi de mari dimensiuni. Aceste săgeţi în lungime de aproximativ 70 cm, aveau corp de lemn, vârf de fier piramidal, iar în coadă stabilizatoare de zbor confecţionate din lemn sau piele.
        Aries. Berbecul era arma de asediu realizată în principiu dintr-un corp lemnos lung (un trunchi de copac) şi un cap metalic de multe ori în forma de cap de berbec, de unde şi denumirea. Era folosit în princpiu la spargerea porţilor fortificaţiei inamice şi mai rar la spargerea zidurilor. Pentru a fi protejaţi de inamicii aflaţi deasupra porţii, berbecul era agăţat de plafonul unei cuşti de lemn cu acoperiş în două ape. Cuşca era acoperită la rândul ei cu piei crude pentru a o face ignifugă. Era dotată deasemenea cu roţi pentru a-i mări viteza de deplasare. El era acţionat de două echipe de soldaţi aşezaţi de-o parte şi de alta a lui.
        Falces murales. Armă de asediu în formă de coasă, care prin izbire, patrundea între blocurile zidului dislocându-le.
        Terebra. "Sfredel-burghiu", armă folosită în asediu, asemănător cu berbecul, diferenţa fiind vârful care la această armă era ascuţit cu scopul de a pătrunde în zidurile de cărămidă.
        Turnul de asediu. Construcţie de lemn, etajată, în formă de trunchi de piramidă, care servea diverselor unităţi, precum arcaşilor şi infanteriei, să lupte la acelaşi nivel cu apărătorii cetăţii inamice şi în cazul unei breşe să poată trece pe metereze cu ajutorul unei punţi mobile. Erau dotate cu roţi şi acoperite cu piei crude pentru a le face ignifuge. Dacă terenul îngreuna deplasarea turnului, soldaţii pur şi simplu nivelau ridicăturile sau umpleau adânciturile, timpul fiind destul de generos în timpul unui asediu.

FLOTA ROMANĂ
        Flota asigura armatei atât forţă combativă cât şi suport logistic. Flota navală era desconsiderată şi se afla sub conducerea armatei. Iniţial romanii evitau marea. Necesitatea unei flote a apărut după războiul punic, când Roma era înconjurată de naţiuni cu flote mari şi cu multă experienţă navală. Roma s-a folosit de naţiunile cucerite pentru a-şi construi flota. Pe nave nu se foloseau sclavi. Tot echipajul era angajat din populaţii neromane, care după 25 de ani de serviciu primeau cetăţenia. Deşi persoanele care se angajau pe nave, în general, veneau din cercuri marine, dar aceasta nu era o condiţie impusă. Ofiţerii proveneau din clasa cavalerilor. În perioada imperială mulţi sclavi eliberaţi îşi începeau viaţa lucrând pe nave.
        Primele nave romane au fost construite după modelul capturilor cartagineze şi cu ajutorul expertizei constructorilor din oraşele greceşti din sudul Italiei. Modelul cartaginez era reflexia primelor nave greceşti şi feniciene. Majoritatea trireme. Triremele erau construite pentru viteză şi mobilitate. Ele aveau o lungime de 120 de picioare şi erau propulsate de vâslaşi aranjaţi pe trei rânduri. Echipajul era format din 200 de oameni: 170 de vâslaşi, restul ofiţeri, navigatori şi marinari. La nivelul cel mai de sus vâsleau 62 de oameni, la cele 2 inferioare câte 54. Comandantul navei se numea trierarh. Conducătorul vâslaşilor se numea hortator şi rolul său era de a îndemna şi înguraja vâslaşii. Navele erau joase, cea mai de jos linie de vâslaşi era doar la 50 cm deasupra nivelului apei. Nava dislocuia 230 de tone de apă. Aceste nave, nu puteau înfrunta mări agitate sau campanii lungi care să acopere suprafeţe mari de apă. Velatura consta dintr-o pînză dreptunghiulară mare şi vele mai mici oblice. Triremele erau foarte manevrabile (7-8 noduri după calculele moderne). Bazat pe standardul triremei, nava de luptă de bază devine quinquerema. Denumirea derivă de la rândurile de vâslaşi şi anume: 2 rânduri la nivelul superior, 2 rânduri la nivelul de mijloc şi unul la nivelul inferior.
        În a doua jumătate a secolului I î.e.n. apare un nou tip de navă (bazat pe modele ale inamicilor Romei): liburna. Numele derivă de la locul unde se afla populaţia care a inspirat modelul: piraţii illiri din Liburnia. Avea doar 2 rânduri de vâslaşi şi romanii o preferau pentru manevrablitatea şi viteza superioare.
        Flota imperiului roman era împărţită în două categorii: classis praetoria misenensis (în principiu flota maritimă centrală) şi classis praetoria ravennatis (în principiu flota provincială riverană).
        După bătălia de la Actium (31 î.e.n.), principala destinaţie a navei devine transportul, spre deosebire de perioada republicană când destinaţia principală era vasul de luptă, echipat cu platforme pentru trăgători, un berbec puternic, cu catarge mobile care asigurau o deosebită manevrabilitate. Ca rezultat al faptului că nu mai exista o flotă inamică demnă de luat în seamă, navele sunt dotate cu încăperi mari pentru marfă sau cabine, uneori chiar două şi extrem de confortabile în cazul în care galerele asigurau transportul demnitarilor. Astfel flota romană înregistrează o variaţie crescândă, începând cu anul 260 î.e.n. când atinge în scurt timp un număr de 330 de vase, apoi ajunge la apogeul de 700 de nave. Numeroasele bătălii şi decăderea flotelor inamice face ca în scurt timp singurele nave să rămână cele destinate transportului cele mai multe pe ruta Rhodes-Pergamum.
        Navele care transportau soldaţi erau astfel proiectate, încât, odată ajunse la destinaţia finală, puteau fi ancorate şi fixate pe mal sau dezamblate şi reasamblate, astfel încât să rezulte un fort. Această practică s-a încetăţenit după succesul ei în Cartagina.

TACTICI DE LUPTĂ NAVALĂ
        Coliziune. Arma tradiţională aflată în dotarea triremei era berbecul, o chila prelungită şi ramforsată cu fier. La viteză maximă în cazul impactului frontal, berbecul putea străpunge nava inamică ducând la scufundarea ei sau în cazul coliziunii sub unghi mic, putea să rupă vâslele vasului inamic lăsându-l astfel în incapacitate de deplasare.
        Transbordarea. Navele erau privite de romani ca şi platforme de luptă mobile. Ele erau dotate cu o punte mobilă care se ridica iar la apropierea de nava inamică, aceasta se cobora, oferind o cale de acces pe nava inamică pe care luptătorii erau transbordaţi.
        Artileria. Prăştiile, arcurile, catapultele, balistele erau folosite pentru lupta la distanţă. Pentru creşterea performanţelor artileriei uneori se construiau pe nave turnuri de luptă. Navele de luptă bizantine de secol VII sunt o continuare a navelor din Imperiul Roman de Răsărit, devin mai bune şi în plus deţineau şi focul grecesc. Misteriosul cocktail inflamabil era aruncat din tuburi de bronz, combustibil împotriva căruia apa era ineficientă. Secretul acestei substanţe a fost atât de bine păzit încât, după o perioadă de 50 de ani, reţeta a fost pierdută chiar şi de către proprietari.

RELIGIA MILITARĂ ROMANĂ
        Depărtarea de casă şi greutăţile războiului, ofereau motive serioase de frică soldaţilor romani. Religia le oferea curaj, încredere şi disciplină. Activităţile religioase din armată erau în strânsă legătură cu cele din viaţa civilă. Festivalurile, ceremoniile, monumentele de cult, jurămintele îi făceau pe soldaţi să se simtă mai aproape de casă. Ceremoniile erau planificate strategic în cooncordanţă cu marşul şi războiul. Despădurirea zonei din jurul castrului sau bazei, nu avea doar rol tactic de apărare ci şi unul religios, această zonă fiind una sacră. Religia romană se folosea de o puternică propagandă. Noile teritorii ocupate, erau împânzite cu monumente religoase romane pentru a indica că teritoriul respectiv se află sub atât sub protecţia laică romană cât şi sub oblăduirea zeilor romani.
        Stindardele. Acestea erau potrivite din punct de vedere religios. Cel mai important era acvila. În imperiu s-a dezvoltat un important cult: al împăratului. Acesta se manifesta în imagio, un stindard purtat în luptă şi privit într-un mod religios. Succesul şi prosperitatea unităţii era strâns legată de stindarde. În bază sau fort exista un altar special dedicat acestor stindarde. Pierderea unui stindard era o mare dezonoare. Armata făcea orice sacrificiu pentru a recupera un stindard pierdut. Stindardele recuperate nu erau înmânate legiunii. Ele erau duse într-un templu construit de Augustus în onoarea lui Marte răzbunătorul.
        Jurământul militar. Fiecare soldat roman îşi exprima credinţa printr-un jurământ denumit sacramentum. Acesta insufla credinţa că participarea la activitatea militară romană, era divină. Din păcate nu s-a păstrat nici un text complet al acestui jurământ, poate din cauză că diferea de la legiune la legiune. Jurământul era rostit la înrolare la data de 3 ianuarie, aniversarea împăratului curent. În perioada republicii, soldaţii jurau credinţă comandantului. În perioada imperială jurământul era adresat împăratului, obicei născut în perioada lui Augustus.
        Religia în baza militară. În centrul bazei militare sau castrului roman, exista un altar cunoscut sub numele de aedes. Acesta adăpostea stindardele şi tezaurul unităţii. În centrul altarului erau acvila şi imagio care erau încercuite de stindardele fiecărei unităţi. Altarul preceda toate celelalte structuri. Chiar dacă alte clădiri erau construite din lemn, această importantă structură era construită din piatră. Altarul servea deasemenea ca loc de întâlnire pentru trupe şi ca centru religios.
        Zeii războiului.
                Jupiter. Zeul luminii şi cerului, era zeul suprem în panteonul roman. Armata îl venera în special pe Jupiter Optimus Maximus. Vulturul era considerat adesea, mesagerul lui. Prezenţa unui vultur adevărat pe cer servea drept semn de la zeu.
                Marte. Fiul lui Jupiter şi Juno, considerat tatăl lui Romulus şi Remus, a fost cel mai venerat zeu de către armata romană. Soldaţii îi cereau protecţia şi credeau că lui i se datorează expansiunea imperiului. Templul lui Mars Gradivus, avea o deosebită importanţă pentru armata romană, aici adunându-se înainte de a pleca la război. Sacrificiile şi rugile adresate lui Marte aveau menirea de a aduce victoria. Pe Campus Martius, aflat în afara zidurilor Romei, armata romană se antrena pentru război. În Regia din Forul Roman erau păstrate lăncile lui Marte. Strigătul de plecare în luptă era "Mars vigilia!" ("Marte trezeşte-te!"). Cel mai important festival ţinut în cinstea lui Marte era Armilustrium în data de 19 octombrie, în timpul căruia armele soldaţilor erau purificate ritual şi depozitate pe timpul iernii.
                Minerva. Zeiţa înţelepciunii, medicinei, ştiinţei şi războiului. Fiica lui Jupiter era adesea considerată patroana armatei romane.
        Cultele.
                Cultul lui Jupiter Dolichenus. Acest cult era direct asociat cu crearea armelor din fier. Maximul de popularitate al acestui cult, îl găsim în secolul al III-lea. Primul sanctuar dedicat acestui cult, a fost ridicat în Roma la anul 191 e.n.
        Cultele străine. Culte din provinciile cucerite erau adesea încoroporate în religia militară romană şi predominau bineînţeles în unităţile formate din etnia respectivă.
                Mithraismul. Originar de la frontiera estică a imperiului, legiunea XV Apollinaris a introdus acest cult în vestul roman, după transferul acestei legiuni la Dunăre, în secolul al III-lea e.n.. A devenit un cult important, răspândit mai ales printre ofiţeri. Mitul spune că Mithras, zeul luminii, a ucis un taur, al cărui sânge ţâşnind, a răspândit creativitatea printre oameni. Mai multe aspecte ale acestui cult erau atractive pentru soldaţi. Religia era accesibilă doar bărbaţilor. Avea perioade speciale de pregătire, rituri de iniţiere complexe şi o structură rigidă. Una dintre credinţele de bază ale acestui cult era viaţa de după moarte.
                Creştinismul. O religie esenţialmente a păcii şi iertării, nu a obţinut interesul larg al armatei romane până la declararea ei ca religie oficială în imperiu.

sursa: http://dracones.ro/
http://odorica.blogspot.com/